Text: Ştefan Ghenciulescu
Foto: Dan Purice
Mi-a atras de departe atenţia bloculeţul modernist din Timişoara: simplu, elegant, simpatic, foarte reprezentativ pentru interbelicul nostru moderat şi cumsecade. Doar când m-am apropiat foarte tare am observat monograma Art Deco cu anul construcţiei – un obicei şi o manieră tipice acelei epoci. Şi atunci am îngheţat: anul marcat acolo nu era o dată de anii ’30, cum m-aş fi aşteptat, ci 1947. Blocul interbelic nu era de fapt interbelic. Proprietarii săi l-au terminat şi au anunţat cu mândrie lumii acest lucru exact în anul în care lumea lor s-a prăbuşit.
Coincidenţa dintre evenimentul personal fericit şi instaurarea deplină a unui regim care, printre altele, avea să îşi impună ca prioritate şi confiscarea a exact acestui tip de case m-a făcut să încerc să aflu ceva mai mult. Faptul că parterul şi etajul erau identice m-a făcut să bănuiesc că era vorba nu despre o vilă, ci despre două apartamente pentru o familie extinsă – o operaţiune foarte obişnuită pe atunci.
Şi chiar aşa şi era. Prin Oana Simionescu, arhitect din Timişoara, am ajuns la alt arhitect, Anca Raut, care a locuit acolo timp de peste douăzeci de ani. Şi ea mi-a povestit că terenul a fost cumpărat în 1946 de un anume domn Kaufmann, care a construit blocul pentru cele două fiice măritate ale sale, Angela Schön şi Elena Werner. De acolo şi W-urile şi S-urile care împodobesc şi ele uşile cu geam givrat. În 1950 clădirea a fost naţionalizată, iar familiile au emigrat. Au urmat diferiţi locuitori, o mică extindere (mansarda de peste etajul 1), iar în 1997, a fost vândută ultimilor chiriaşi, prin celebra Lege 112.
Dar pentru ca piesa să fie cu adevărat completă şi simetrică, trebuie spus şi că familia Kaufmann făcea parte din comunitatea evreiască. Deci vorbim despre oameni care au trecut prin pericole şi teroare atroce în timpul războiului, au răsuflat uşuraţi în 1944, au investit cu optimism într-un nou viitor, viitor care, la rândul său, a fost repede eliminat.
Sigur, e acel gen de poveste care te face să te uiţi altfel la toate casele vechi şi să te gândeşti că aproape fără excepţie şi-au avut partea lor de dramă, o dramă care nu este întotdeauna una arhitecturală. Dincolo de asta însă, casa Kaufmann-Werner-Schön mi se pare chiar mai impresionată în contextul istoric de acum. Aşa cum pentru ei s-au succedat răsturnările, şi după eliberarea din 1990 şi o evoluţie târâş-grăpiş către libertate, pace şi Europa (şi nu vreau să idealizez nici evoluţia, nici Europa), suflă din nou un vânt oribil, purtător de agresivitate şi ură: lângă noi, la noi sau în ţări pe care ne obişnuiserăm să le considerăm bastioane cvasieterne ale unei evoluţii către mai bine. Lumea o ia razna şi noi părem complet neputincioşi.
Numai că eu, unul, refuz să mă las deprimat şi prefer să interpretez lucrurile (şi) altfel. Îmi scot pălăria în faţa familiei Kaufmann şi a tăriei lor de-a rezista şi de a o lua de la capăt, ei şi alte milioane de oameni. Da, au pierdut casa, dar au mers mai departe. Iar casa e încă acolo, uşor stâlcită şi obosită, dar demnă. Şi oraşul e acolo, puţin zguduit şi el, şi cu multe probleme dure. Şi mai e acolo un anumit spirit liber şi tolerant care a făcut posibil de mai de demult un anumit tip de comunitate, dar, cum ne dăm seama cu toţii, şi momentul Decembrie 1989 – un moment pe care puţini îl credeau posibil. Probabil că şi famila Kaufmann ar fi de acord că nu e cazul să ne lăsăm cuprinşi de disperare.
