Despre design și empatie ca metodă de lucru. De vorbă cu Anca Fetcu

În România, să fii designer de produs nu e o profesie cu care te naști și nici una pentru care există un drum clar. Ți-l construiești singur, prin foarte multă muncă, studiu, prin tentative, expunere, eșecuri asumate și reveniri. Anca Fetcu o face de 17 ani și a ajuns la un nivel de profesionalism cu care puțini se pot mândri.

Text: Cristina Foarfă / Designist
Foto: Roxa Badilita, Chaos Madi, Alexandru Marin, Ioana Dodan

Astăzi, Anca merge simultan pe trei direcții: colecții comerciale, ediții limitate de tip collectables – seria Holding Lights, cu personaje și emoții – și proiecte speciale pentru industria hospitality și amenajări experiențiale.

La Made in RO (weekendul 23-24 mai, Bd. Unirii nr. 45), evenimentul de design contemporan care aduce laolaltă o selecție a celor mai buni designeri de produs din România, Anca vine cu Lotus și cu o piesă din Holding Lights. Și aduce, în premieră, și un obiect dintr-o colaborare proaspătă cu brandul Vladila – corpuri de iluminat care vor completa o colecție de tapet pentru copii, care va fi lansată în curând.

*Lotus Wall Mirror & Light, foto: Alexandru Marin Photoworks

Nu doar că va veni cu noile sale colecții, dar la Creativity TALKS din cadrul Made in RO, Anca va povesti despre cum arată procesul ei creativ și cu ce provocări se confruntă ca designer de produs în România.
Ca să ajungă aici, Anca Fetcu a trebuit să se profesionalizeze de mai multe ori – fiecare etapă venind dintr-o întrebare diferită despre ce înseamnă, în România, să fii designer de produs. Iar la 14 ani distanță, cu ocazia Made in RO, Anca se întoarce în Zeppelin (Recitiți interviul din 2012 cu ea aici.)

*Anca fetcu, foto: Ioana Dodan

Întâi te expui

Anca își povestește traseul cu o anecdotă: „Doamne, doamne, de ce nu câștig și eu la loto? Păi, joacă!” Profesionalizarea, în viziunea ei, nu e un atribut pe care îl primești după ce termini facultatea, ci un proces care se învață prin expunere repetată, prin perseverență și prin desensibilizare.

A făcut studiile la Universitatea de Arte din București și la University of Wolverhampton. Acolo plecase cu un Erasmus în ultimul semestru și a decis să rămână, transferându-se complet. „Mi-a deschis multe drumuri și mi-a dat curaj să duc postura de designer.” În anul absolvirii a expus la New Designers Fair în Londra, alături de patru mii de tineri creatori din Marea Britanie. În 2010, ajungea la Milano Design Week, in cadrul ELLE DECORATION INTERNATIONAL DESIGN AWARDS (EDIDA)

Mai târziu, când și-a dat seama că nu prea înțelege cum ajung designerii români să colaboreze cu brandurile internaționale, a acționat: și-a făcut o broșură și s-a dus la Milano să se prezinte direct celor mai mari producători. „Acolo a fost un training intens. M-am desensibilizat. Mă duceam la cei mai mari, să ne înțelegem.”

E o lecție pe care o repetă în mai multe forme. „Poziționarea ta este o subpoziționare. Tu ai nevoie de ei. Pe măsură ce te expui și discuți cu ei, îți dai seama că ei poate nu neapărat te văd așa. Poate și ei au nevoie de tine.” Profesionalizarea, pentru Anca, nu vine din certificat. Vine din numărul de ori în care ai vorbit, în engleză, despre munca ta cu cineva care nu era obligat să te asculte, dar alegea să o facă.

*foto: Alexandru Marin Photoworks

Bucharest Design Center, sau cum se învață să porți o comunitate

Între 2012 și 2013, Anca Fetcu, alături de Ioana Bardas și Simona Buta, a fondat Bucharest Design Center, o inițiativă care voia să demonstreze, sub motto-ul „Există design de produs în România”, că obiectul de design românesc poate sta lângă cel internațional. Au strâns peste 70 de obiecte, le-au expus în 12 locuri din București – cafenele, puburi, sedii de bancă, agenții – și au dus designul românesc la Graz Design Month, la Bruxelles sau în alte capitale europene.

„În sufletul meu, eu simt că am fost precursorii Romanian Design Week,” spune ea acum, fără să forțeze. „Pentru că încă nu exista RDW la momentul acela. Noi am început să mișcăm ceva.”

Proiectul a picat după aproximativ doi ani. Anca nu ezită să pună punctul pe i: „Lipsa de experiență, cumva, și-a spus cuvântul. Nu aveam dinamica, nu aveam experiență și până la urmă proiectul a picat. A inspirat însă niște oameni să ducă mai departe treaba.”

E o formă importantă de profesionalizare – să încerci să construiești infrastructură, să devii parte dintr-un ecosistem la a cărui creștere să contribui activ și să accepți că prima încercare e, de cele mai multe ori, tot un material de învățare.

*foto: Roxa Badilita

Pauza și reașezarea

A urmat o perioadă în care Anca a plecat din București, punând focus pe copii, familie și viață personală. Designul de produs a căzut pe planul doi. În locul lui au apărut Tatuin, brandul ei de tatuaje temporare lansat în 2015 (cu colaborări inclusiv la Art Safari Kids), și Beelive, un studio de design interior pe care l-a dezvoltat cu prietena ei, arhitecta Ioana Daniel.

Privit retrospectiv, nimic din această perioadă nu a fost o întrerupere a meseriei. S-a așezat ca artist și ca profesionist prin alte instrumente. „Toată expertiza mea anterioară artistică, de design, am putut să o pun în operă” prin amenajările pe care le făcea. Iar amenajările, la rândul lor, au devenit antrenament pentru ce face acum cu spațiile de hospitality, de pildă la Matca Hotel (Relais Chateau), unul dintre proiectele unde s-a implicat cel mai mult.

La un moment dat, însă, „am început să simt dorul designului de obiect.” Și-a dorit să integreze corpuri de iluminat proprii în amenajările pe care le livra echipa. Treptat, a redus partea de interior și a crescut din nou partea de obiect. Astăzi, Beelive nu mai e atăt de activ ca studio. „Nu pot să zic că refuz o amenajare, dar nu mai este focusul meu.”

*foto de Chaos Madi

Echilibrul: craft, business, încredere în mâini

Desigur, a fost nevoie de un atelier propriu. Anca a vândut o casă și a cumpărat alta, „doar ca să am un teren un pic mai mare ca să pot să așez pe el un atelier.” Acolo a învățat să folosească uneltele, să taie cu flexul, să prototipeze singură. Soțul ei, inginer și om foarte tehnic, vine seara de la munca lui și o ajută — la lucrurile mai dificile, „asta tai tu”, îi spune. Restul a învățat să facă singură.

„De la un schițat pe șervețel până la un produs funcțional, gata de vânzare, să treacă toate prin mâinile mele și să-l gestionez complet, e o mare bucurie pentru mine să pot să fac asta.”

În 2013, în interviul pe care îl dădea pentru Zeppelin, Anca vorbea aproape exclusiv tehnic – despre îndoiri, plexiglas, packaging, certificări electrice, automatizarea producției. „Trebuie să fie machine-made și nu man-made. Mașina dă un control mai bun și un detaliu.” Era o tânără designeriță hotărâtă să nu cadă în categoria craft.

Astăzi, în atelierul ei, lucrează cu mâinile. Nu pentru că a renunțat la principiul producției industriale – proiectele de hospitality presupun, în continuare, colaborări cu prestatori care fac serii de zeci de corpuri de iluminat, ci pentru că a învățat că între craft și design nu există neapărat o competiție, ci o relație, iar atelierul e locul unde se întâlnesc.

+2

*foto de Chaos Madi

Modul ei de a gândi se vede bine într-un proiect mai vechi. La aniversarea a 50 de ani de la canapeaua Mahjong, Roche Bobois a dat câte un modul alb mai multor designeri din fiecare țară. Aproape toți au lucrat grafică pe el. Anca l-a transformat în balansoar – a schimbat deci funcția, nu suprafața.

Oamenii o văd, în acest punct, mai degrabă ca artistă decât ca designer. „Ce artistă ești, cuvântul artist e mai degrabă pe buzele lor. Poate și pentru că sunt o fire foarte poetică. Nu mă deranjează ca oamenii să mă perceapă ca pe un artist.” Dar substanța e tot a unui designer: gândire de sistem, materiale, producție, cost.

*Cheeky Kon

Trei viteze, un set de principii

Recent, Anca a făcut ordine în propriile dorințe legate de brand. „Mi-am dat seama că pot oferi lumii mai multe lucruri și pot funcționa pe mai multe direcții.” Are colecții gândite din start pentru prețuri de retail accesibile, care pot fi produse mai automatizat, și e împăcată cu asta, „pentru că vor avea în spate toate valorile mele, toate principiile mele.” Face și colecții artistice, collectables, unde intră Holding Lights, cu prețuri mai mari și cu clientul lor. Și colaborările de hospitality și amenajări experiențiale, proiectele care îi sunt cel mai dragi, fiindcă o lasă să folosească tot registrul de materiale și tehnologii pe care le stăpânește.
Ce-și dorește, concret, e consecvența: „Să pot trăi doar din asta, fără sincope, fără îndoieli, fără perioade mai slabe.” Nu o echipă de douăzeci de oameni — deocamdată nu intră în țintă — ci un venit constant din designul de obiect. Crede că piața din România permite asta, pentru că sunt puțini cei care pot livra, ca ea, și obiecte supradimensionate, și serii mici personalizate, și comenzi de 50–100 de corpuri de iluminat duse cap-coadă, la timp. Cu oamenii cu care lucrează acum, oameni cu 20–30 de ani de experiență, relația e una umană: când ceva nu se poate face tehnic pe șantier, se revine la planșă și se găsește soluția împreună, fără ca cineva să simtă că așteaptă după celălalt.

+4

*foto de: Roxa Badilita

E nevoie de empatie

Întrebată cum lucrează cu clienții, Anca pune accentul pe empatie.

„Eu cred că sunt foarte empatică cu nevoile clienților. Job-ul meu ca designer este să te ajut pe limba ta. E ca la psiholog. Psihologul nu o să te certe, n-o să te tragă de urechi dacă tu nu te-ai făcut bine după două ședințe. Dar omul ăla știe că tu ușor-ușor ți-ai fixat mintea și că el te-a ghidat, te-a ținut de mână și te-a ajutat. Cam așa simt că trebuie să fie și rolul meu.”

În discursul curent, designerul e cel care educă publicul, îi ridică standardele estetice, îi demonstrează ce poate fi mai bun. Anca răstoarnă logica: clientul vine cu contextul lui – financiar, estetic, emoțional – și designerul lucrează cu ce există, nu cu ce ar trebui să existe.

„Nu trebuie să le cerem oamenilor să ducă mai mult decât pot ei să ducă. Nici eu nu mă depărtez de la valori sau de la principii, însă nu am o problemă dacă clientul poate să ducă doar un pic și nu mai mult.”
Empatia, în versiunea ei, nu e un strat de marketing. E o metodă de lucru care recunoaște ceva ce designul de produs românesc preferă, de obicei, să nu spună cu voce tare: că accesibilitatea – financiară, estetică, emoțională – e parte din meserie, nu o concesie făcută meseriei.

Aceeași logică se vede și în felul în care gândește prețul. Anca a vorbit, în mai multe interviuri, despre cât de scumpe și inaccesibile i se par adesea obiectele de design — și despre încercarea ei de a coborî prețurile cât se poate. Nuanța, însă, e mai fină de atât. „Încerc să fac treaba asta unde pot, acolo unde colecția permite, unde producția e de așa natură. Mi-ar plăcea să pot face obiectul mai accesibil — și cu respect pentru munca mea, dar nu-mi place să mă rup de realitate.” Are, în paralel, și produse pe care le percepe ca fiind aparte, cu o altă poveste în spate, gândite în serii limitate, cu un preț diferențiat asumat.

Diferența nu e între ieftin și scump, ci între două intenții distincte. Iar miza, pentru ea, e una aproape afectivă: „Mai degrabă mă bucur ca produsul meu să se găsească în casele oamenilor care se bucură de el, nu doar să zică «ce frumos e, nu-mi permit, mulțumesc».” Un obiect care arde, pe la cineva, acasă — asta o încântă mai mult decât o poziționare fals elitistă. Cât despre cum măsoară dacă o piesă a reușit, e onestă până la a recunoaște limita: cu un studio mic, fără bugete de marketing, „e destul de greu să fiu obiectivă.” Feedbackul verbal nu spune mare lucru. Achiziția, da.

*Lotus Wall Mirror & Light, foto: Alexandru Marin Photoworks

Cine va trăi aici?

Întrebată ce direcție i se pare supraevaluată acum în România, ezită puțin pe terenul designului de obiect, apoi se mută pe interior și nu mai ezită deloc.

„Mi se pare că o casă în care chiar trăiești este spațiul unde poți să respiri și tu relaxat. Multe amenajări îți iau ochii, dar au goluri din punct de vedere real functionality. E anti casa aia unde te duci să-ți reglezi cortizolul, să te relaxezi, să te simți bine pe insula ta. E anti-insulă. Nu arunca aia, nu fă nu știu ce, ai grijă așa, totul e ca să rămână cât de cât ca în poză.”

E întrebarea simplă, crede ea, pe care mulți arhitecți și designeri de interior au încetat să și-o mai pună: cine, concret, va trăi aici? E aceeași întrebare pe care și-o pune ea, în atelierul ei, când lucrează cu un client.

O viziune care încape în practică

Anca scrie, pentru prezentările ei către clienți de hospitality, fraze precum: „Creez piese care nu sunt menite să domine un spațiu, ci să-l locuiască blând. Obiecte care păstrează o căldură liniștită. Care se simt mai degrabă ca tovarăși, decât ca mărfuri. Care invită la o pauză, o respirație, un mic moment de reconectare.”

E un vocabular care, în industria de hospitality boutique, a devenit aproape lingua franca – de la Lisabona la Bali. Diferența, în cazul Ancăi, e că în spatele lui se află toate straturile pe care discuția le-a expus: pentru ea, nu e doar un limbaj de marketing, ci sinteza unei experiențe complexe, care a trecut prin tehnic, business, prin atelier, prin întoarcere la lucrul cu mâna și prin experiențele mai puțin vizibile, dar nu mai puțin importante, cele personale, cum ar fi maternitatea.

Made in RO, din nou

La Made in RO, vine cu Lotus, cu o piesă din Holding Lights – „un sample din viziunea mea mai profundă în designul de produs și ceea ce cred eu că au nevoie astăzi oamenii. Nu doar un obiect, ci ceva care să aducă o ancoră emoțională, o ediție limitată” – și cu o piesă din colaborarea cu Vladila.