În 2016 Instalart îl prezintă pe Mario Kuibus, arhitect, căruia nu-i place cum sună “București, Micul Paris”. A inițiat în 2007 proiectul TUB, care propune identitate pentru București și strategie pentru viitor. TUB este coloana vertebrală a PIDU CENTRAL BUCUREȘTI, proiect agreat, aprobat și adoptat de Primăria Capitalei. Astfel, visul lui Mario Kuibus e tot mai aproape să devină realitate. Și-a sedimentat ideile mai ales după Bienala de Arhitectură de la Veneția din 2002, la care a participat alături de Dorin Ștefan, cu proiectul TRASEE.
În paralel, Instalart a invitat șase nume mari în design-ul românesc să interacționeze cu TUB-ul lui Kuibus: Dorin Ștefan, Robert Marin, Corvin Cristian, Mihai Popescu, Ștefan Barutcieff și Mădălin Gheorghe. Fiecare a gândit câte un obiect, o instalație, un concept, pornind de la proiectul lui Mario Kuibus de reconsiderare a spațiului public bucureștean.
I: Este necesară arta în spațiul public bucureștean? Oamenii au nevoie de ea?
Robert Marin: Spațiul public este un teritoriu al tranzitului, al confruntării, al anonimității, al afirmării, este un loc care există cel puțin un punct de plecare și unul de sosire. Nimic din toate acestea nu poate exista fără artă.
Ștefan Barutcieff: Am călătorit destul de mult în ultima vreme și, dat fiind interesul meu pentru muzeele de artă, n-am putut să nu remarcăm rolul binefăcător al artei în cadrul urban. Bucureștiul are nevoie nu numai de soluții pragmatice, legate de fluidizarea traficului, parcări, igienizare etc., dar și de zone în care locuitorii să se poată hrăni cu frumusețe, să simtă că trăiesc într-o societate mai umană. Cred că arta poate avea acest efect aproape magic asupra oricărui individ dispus să se lase în mâinile ei.
I: Este nevoie de artă accesibilă tuturor, sau de artă elitistă în spațiul public?
Încă de la început, am fost plăcut surprins de inițiativa lui Marius Leonte, artist și promotor. De promovare directă, dar și intersectată de confluențe interdisciplinare și de expuneri neconvenționale. De lucru cu publicul, de pregătirea lui pentru a primi și înțelege gestul artistic propus și nu de a coborî arta la nivelul de înțelegere al publicului neavizat, neinițiat, adesea pervertit la Kitsch-ul ce-l înghite. Este o mare diferență între sloganul la modă al artei participative, prost înțeleasă ca exprimare a oricui este prin jur, din întâmplare sau din prea multă disponibilitate și acest demers al său făcut cu profesioniști și adresat celor din jur.
Corvin Cristian: O discuție lungă care ar trebui să înceapă cu definirea Artei, obiectiv din ce în ce mai dificil în ultimele zeci de ani (“Art is anything you can get away with” a încercat cineva să fie cât de cât exact). Dar dacă ne referim la spațiul public, atunci definiția ar trebui restrânsă la artă de for public, o definiție ce pe vremuri producea statui cu personaje istorice în posturi eroice sau fântâni romantice, dar nu e clar ce ar trebui să însemne azi. Într-o lume a artei contemporane care se adresează unui cerc extrem de restrâns și închis, curatoriatul artei de for public pare o misiune imposibilă, la o graniță incertă între elitism și populism. Arta în spațiul public nu trebuie să însemne neapărat prezența unui obiect, poate însemna organizarea de evenimente care deschid gustul publicului pentru artă (cum ar fi Art Basel Miami, la care tot orașul, cu mic cu , indiferent de ocupație. Tot acolo ar fi Wynewood bvd. Un bulevard dedicat artei neacademice, uriașe picturi murale, graffiti-uri).
I: Cum vedeți evoluția artei în spațiul public românesc în ultimii 25 de ani?
Corvin Cristian: O constantă pe care o observăm la toate intervențiile asupra spațiului public în ultimii 25-50 de ani a fost lipsa culturii sub forme diverse – de la pură ignoranță, la pretenții semidocte. Deci prezența culturii în proiecte publice ar fi o schimbare binevenită.
Dorin Ștefan: Arta în spațiul public românesc este foarte săracă. Puține lucruri notabile și foarte mult balast. Și asta nu pentru că nu am fi talentați. Cred că din prea mult talent și prea puțin discernământ. Foarte multă politică în arta de for public și foarte puțin profesionalism.
I: Unde se află nivelul artei în spațiul public românesc în comparație cu cel internațional?
Corvin Cristian: Simpla prezență a artei în spațiul public nu înseamnă nimic câtă vreme nu îmbogățește viața cetățenilor. Poate rămâne un deșeu. Exemplele pot varia de la intervenții foarte reușite ca, de pildă, Monumentul Holocaustului din Berlin, la unele în cel mai bun caz nesemnificative (cum ar fi cel dedicat Holocaustului în București- un amplu spațiu public evitat cu prudență de orice trecător) sau de la câinele lui Jeff Koons de la Bilbao de care se bucură și copiii împreună cu întreaga comunitate, până la “Teapa” bucureșteană, (“Cartoful” sau “Monumentul Erorilor”, după cum au botezat-o cetățenii cărora se presupunea că i se adresează). Instalațiile cu apă ale lui J. Tinguely din Basel sunt un alt exemplu de artă ludică, nimic mai potrivit de a fi dedicat comunității. Acul din Milano este un simbol elegant al unei industrii istorice de care cetățenii sunt mândri, nici Crabul lui Mariscal de pe faleză din Barcelona nu s-a dorit extrem de adânc și simbolic. Simbolizeaza… un crab, iar cetățenii și turiștii sunt fericiți cu el. În România percepția populară despre artă este a acelei arte academice muzeificate și prăfuite prezentă până de curând în vitrinele Fondului Plastic. Misiunea de a aduce arta în stradă, acolo unde îi e locul este dificilă. Dar nu imposibilă.
I: Se tot vorbește despre generația Millennials, care are alte principii și priorități față de generațiile trecute. Ați luat-o în calcul în proiectele voastre?
Ștefan Barutcieff: Pasiunea pentru muzee nu este de dată recentă, ea a început în adolescentă, în primul rând, cu interesul pentru muzeele de artă, etnografice și cele tehnice. Entuziasmul a fost dublat ulterior de o curiozitate profesională, care mă face să petrec aproape tot timpul liber explorând aceste habitate. Acest interes constant m-a făcut să-mi doresc să lucrez în proiecte dedicate muzeelor. Astfel acum doi ani, am condus un atelier cu studenții de la UNArte, Dizainăr și MNaR, cu scopul de a apropia generația tanără de arta romanească veche. Mi-am propus atunci să generăm idei care să contribuie la crearea unei experiențe de vizitare inedite, destinate generației „millennials”, dornică să se reinventeze tot timpul și consumatoare a noilor tehnologii. Iată că, după această colaborare din primăvara lui 2014, Instalart m-a provocat în același sens și m-a inspirat să regândesc conceptul de promovare a muzeelor. Ne-am mutat acum din spațiul închis, „sub cerul liber”, în spațiul public al capitalei. Cred că proiectul MUSEUM-LINE s-ar integra foarte bine în spațiile pietonale prevăzute pentru București.
Mădălin Gheorghe: The ExFormation Panel tratează tema panourilor informative care își pierd funcțiunea într-o lume mereu pe fugă, în care informația pe care acestea o prezintă este deformată, distorsionată, greu de descifrat, aproape inutilizabilă. De asemenea, reprezintă o invitație pentru oameni să experimenteze liber orașele în ansamblul lor unitar, prin intermediul propriilor filtre, fără a fi în căutarea reperelor sau destinațiilor precise. Astfel, datorită ușurinței cu care noua generație accesează informația prin intermediul device-urilor mobile conectate la internet, panoul informativ este eliberat de constrângerea funcțională de a oferi informații orientative.
I: Mihai, tu propui un proiect cu care bucureștenii sunt familiari. De altfel ești singurul care nu propune un proiect fizic. Ce aduce nou spațiului public proiectul tău, Portobello Stradale?
Mihai Popescu: Cum spunea Corvin mai devreme, arta în spațiul public nu trebuie să însemne neapărat prezența unui obiect, poate însemna organizarea de evenimente care deschid, educă și pregătesc gustul publicului pentru artă. Portobello Stradale își are inspirația la Londra. Portobello Road Market este în capitala Mării Britanii un mare târg de antichități. Adică o stradă închisă traficului obișnuit în ziua de sâmbătă. Aici localnici și turiști deopotrivă se înghesuie să vândă și să cumpere orice. La București este un concept de petrecere pe stradă. Alegem o străduță, de preferat intens circulată cu automobilul, facem un parteneriat cu autoritățile locale, închidem străduța traficului automobilistic, creăm un spațiu de întâlnire și socializare al creativilor. Îmi place să spun că aici se cumpără și se vând vise în ceea ce privește Bucureștiul. Pentru a putea face loc artei în spațiul public, pentru a fi acceptată de oameni, aceasta trebuie “pregătită” în prealabil, prin întâlnirea profanilor cu profesioniștii din domeniu: artiști, arhitecți, designeri. Să înțeleagă că arta nu mușcă atunci când nu e înțeleasă. Cum zicea și Dorin, prin ridicarea nivelului de educație, nu prin coborârea standardelor artei.
Preview
Proiectele celor 6 designeri și arhitecți sunt expuse în prioada Romanian Design Week, între 26 mai și 4 iunie, în clădirea Ion Campineanu 2-4 – punct de reper Magazinul Collective. Cu prilejul acestui interviu am aruncat o privire în “bucătăriile” de proiectare:
Ștefan Barutcieff- “Museum Line”
Ideea principală a instalației MUSEUM-LINE este să promoveze muzeele din București, atât pentru turiști, cât și pentru locuitorii metropolei. Ștefan Barutcieff a folosit conceptul de „cameră urbană” din PIDU și l-a aplicat la o scară mai mică, proiectând o „cameră de muzeu”. Este, dacă vreți, o jumătate de cameră, un spațiu în secțiune, pentru că designul are forma a doi pereți, cu două ecrane în interior, reprezentând lucrările din muzeu. La exterior, alte două ecrane creează iluzia unor ferestre ale clădirii, prin care trecătorii se pot uita inăuntru. Un spațiu care te invită să arunci o privire către lucruri neașteptate. În prima fază, proiectul a fost dezvoltat în colaborare cu Muzeul Național de Artă al României, dar conceptul este gândit modular, deci fiecare muzeu din București ar putea să aibă propria instalație urbană, pozitionată în multiplele zone pietonale din PIDU.
Robert Marin- “Bucur”
Atacarea problemei delimitării, a determinării unui spațiu sau al unui traseu este o provocare constantă. Mai mult, înclinarea către designul de personaj, geometrie iconografică etc. s-a manifestat și în proiecte trecute: elefantul Phill, scaunele xyz. Propunerea din acest an și-a găsit rolul în contextul general al poveștii PIDU, nu într-o manieră tehnică, ci încercând să împrospăteze percepția asupra orașului printr-o serie de obiecte de design care să participe la medierea unor circulații prin spațiul public. Dincolo de rezolvările tehnice de management al traficului sau de determinări spațiale ale maselor construite, acest proiect reprezintă de fapt un cadru pentru cultură.
Corvin Cristian- “Restitutie”
„A fost distrusă o țesătură urbană istorică.”
Așa începe prezentarea PIDU. Este vorba de marile demolări ale epocii Ceaușiste și despre cele mijlocii ce au urmat. Mai există mini și micro-demolarea. Ștergerea identității și memoriei se face și prin dispariția materialelor cu texturi, a detaliilor, a frumuseții micro. Și aceea trebuie reparată. Proiectul lui Corvin Cristian constă în “donarea” a zeci de plăci istorice cu nume de străzi, recuperate după ce-au fost eliminate / înlocuite după placul și fantezia edililor.
Dorin Ștefan- “Omagiu lui Andrei Cadere”
Andrei Cădere a fost, și este, prin intervenția lui în arta contemporană, unul dintre cei mai importanți artiști români (chiar dacă s-a născut la Varșovia și a murit la Paris). A fost cel mai bine cunoscut pentru seria de bare rotunde de lemn pictate, provocând granițele dintre pictură și sculptură. Cădere a fost unul dintre primii artiști care a realizat că obiectele sunt inseparabile de contextele de piață și instituționale: jumătate din arta lui se concentra pe sistemele de distribuție din lumea artei, el introducând bare în galerii fără a fi invitat s-o facă. Le poziționa în tot felul de relații cu mediul lor (pe pereți, pardoseli, proptit între cele două, etc.), dar le și purta deseori la diverse evenimente artistice și în deschiderea unor spectacole, chiar și atunci când nu era invitat. Această conduită l-a făcut destul de infam la momentul respectiv, fiind poreclit „The Stick Man”. Proiectul lui Dorin Ștefan aduce un omagiu lui Andrei Cădere, propunând delimitări stradale pornind de la arta acestuia.
Mădălin Gheorghe- “The ExFormation Panel“
Proiectul lui Mădălin Gheorghe se adresează preponderant generației Millennials, consumatoare de noi tehnologii și dornică de conținut individual, livrat conform propriilor filtre. The ExFormation Panel tratează tema panourilor informative care își pierd funcțiunea într-o lume mereu pe fugă, în care informația pe care acestea o prezintă este deformată, distorsionată, greu de descifrat, aproape inutilizabilă, lăsând utilizatorii să experimenteze liber orașele în ansamblul lor unitar, fără a fi în căutarea reperelor sau destinațiilor precise. The ExFormation Panel eliberează panoul informativ de constrângerea funcțională de a oferi informații orientative.
Mihai Popescu- “Portobello Stradale”
Mihai Popescu este singurul designer invitat care nu prezită un proiect fizic, ci un concept. Un concept de petrecere în stradă, în cadrul căreia, așa cum îi place să spună, se vând și se cumpără vise în ceea ce privește noua noastră capitală. Portobello Road Market este la Londra o stradă închisă traficului obișnuit în ziua de sâmbătă. Aici, atât localnici, cât și turiști se înghesuie să vândă și să cumpere orice. Tot de aici a pornit inspirația pentru Portobello Stradale. La București este un concept de petrecere pe stradă, de preferat o stradă intens circulată de mașini care se închide traficului automobilistic, se redă pietonilor și se creează un spațiu de întâlnire și socializare al profanilor cu profesioniștii din domeniile creative.
