Scindarea forțată a unui organism viu
Ne-a afectat foarte mult plecarea din TNB, trauma e foarte mare pentru că practic a rupt coloana vertebrală a Centrului. Abia apucase să se arate în public și să prindă cheag și, când ar fi fost nevoie de o nouă etapă, de un nou tip de investiție, ne-au luat esențialul. Spațiul Centrului nu e doar un spațiu fizic, în care unii vin și repetă și dau spectacole. Era un loc de întâlnire, de schimb de idei în cel mai autentic mod, erau dezbateri pe bune, păruieli artistice sau conceptuale pe bune, era un recipient de idei și de viață, care nu ținea strict de pașii de dans, ci mai mult de atât. Veneau oameni din toate zonele artistice: arte vizuale, scris, presă, foto. Sigur că mai e, dar nu mai e la fel. A fost o pauză de doi ani care a fărâmițat, a dinamitat comunitatea. Dar faptul că am pierdut spațiul a avut și un efect pozitiv, pe lângă cele multe negative: că o parte din artiști au început să aibă inițiative, WASP de exemplu.
Interviu de Andreea Ilinca cu Vava Ștefănescu, manager și inițiator CNDB
”Struțo-cămila”
Ministerul nu a știut foarte multă vreme cum să abordeze această instituție, care are de fapt un comportament de ONG. Care are 9 angajați în schemă, care nu are companie de artiști angajați, ci mulți colaboratori necesari unei instituții de spectacol. CNDB lucrează cu 100 de artiști pe an, numai că aceștia sunt independenți. Poziționarea asta e dificilă: lucrezi în stat cu independenți, independenții au alte tipicuri, statul alte proceduri. E dificil de împăcat, dările de seamă la minister sunt echivalente cu cele ale unui teatru. Dar sunt și foarte multe reguli care s-au schimbat în decursul timpului, s-au făcut derogări. Regulile se fac după majoritate, iar majoritatea are alte probleme decât avem noi.
Din stradă în chirie, visând la acasă
Nu ni s-a oferit un spațiu în locul celui din TNB. Am văzut în jur de 40 de locuri, ne-am dus din cinematografe în uzine, din uzine în depozite, am văzut foarte multe locuri și n-am reușit să le cumpărăm sau închiriem. La un moment dat s-a găsit totuși acest spațiu din Mărășești. Adaptarea asta sper din toată inima să fie o stare de tranziție și să plecăm din spațiul ăsta la un moment dat. Șederea aici e temporară și eu am timp până în iulie 2017 să văd dacă se poate rezova această problemă. Dacă nu, nu cred că dansul va avea vreo șansă, pentru că nu e pus la locul lui. Mi-aș dori un spațiu industrial pe care să-l reconvertim, care să fie în zona Rahova de exemplu. Un spațiu industrial pentru că e mai potrivit pentru ce face dansul contemporan azi, dar nu chiar foarte departe de centru. Rahova-Uranus de exemplu e periferia centrului, pentru că nu poate fi numită periferie.
În orice parteneriat este vital dialogul
Statul ar trebui să se ocupe de problema spațiului, dar nu trebuie să fie gratis, totul are un preț. Nu sunt deloc pe principiul haiducesc -să iau de la bogați ca să dau la săraci – nu mi se pare normal asta, dar nici nu mi se pare normal să stai cu mâna întinsă. Nu se poate, de exemplu, ca după ce ai pus deoparte banii pentru chirie și utilități pentru tot anul, să rămâi cu un rest de 18.500 pentru întreg anul, pentru producții, colaboratori. Nu există geniu în management care să poată face ceva cu banii ăștia. Totuși la sfârșitul anului aveam buget de 8 ori mai mare. Ministerul ne-a dat acești bani. De aceea drumurile la minister sunt foarte bune, foarte necesare. Fiind băgat în procesul artistic sau în probleme uiți că primul partener, finanțatorul, trebuie să știe despre tine, trebuie să știe că ai nevoie, trebuie să știe ce dificultăți ai și cum încerci să le rezolvi, cum ar putea să te sprijine. Dacă suntem parteneri, atunci responsabilitatea se împarte.
Hobby național: alegerea dezastrului mai mic
Închirierea spațiului a tăiat de fapt banii, a fost o decizie greu de luat. Au tăiat banii de finanțare anuală pentru dansul contemporan, noi fiind un fel de AFCN: eram finanțatori pentru dansul contemporan, organizam două selecții de proiecte și programe pe an. Ultima selecție a fost în 2012 când a trebuit să decidem: ori spațiu, ori finanțare. Și am zis mai bine spațiu pentru că acolo se pot întâlni oamenii, pot reveni acasă. Spațiul nu se poate susține din spectacole, din bilete, orice spectacol iese cu minus, nu este un business bun… încă. Foarte încet poți să aduci un public, pe de altă parte nici nu ne interesează să vină chiar toată lumea, nici sala nu are o capacitate enromă, avem 80 de locuri. Nu toată lumea se duce la bibliotecă, dar știu ca există biblioteca. Atât vreau: ca oamenii să știe că există Centrul.
O țară a dificultăților crește valoarea reușitei
Apreciez tot ce reușește să se facă. Cred că în România e greu și admir pe oricine reușește să ducă la bun sfârșit un proiect. Și sunt foarte mulți care reușeșesc și sunt foarte mulți care ar merita mai mult sprijin și o coerență la nivel de strategie națională, de autorități, ar merita mai multă susținere, un dialog mai pragmatic, mai deschis. Că nu e chiar așa rău să lași arta contemporană să se dezvolte, nu e chiar așa mare pericol.
Dream team: pasiune și finanțe
Nu cred că ar ține o coalizare a mai multor inițiative din zona asta de artă și cultură. Există o infuziune la început, există niște oameni care își dau duhul, dar apoi rămân câțiva fraieri care duc steagul până leșină. Iar când sunt mai mulți, la un moment dat încep să privească în direcții diferite. Condiția ca lucrurile astea să se coalizeze și să rămână pentru o lungă durată este, din păcate, relaxarea financiară. Eforturile personale ca să susții un proiect sunt foarte mari și nu durează, nu poți să reziști atâta vreme dedicându-te aceluiași lucru care nu aduce înapoi nici glorie, nici continuitate și îți dai seama la un moment dat că de tine depinde să continue sau nu. Trebuie să vrea doi același lucru și unul din cei doi să aibă bani. Că e statul, că e banca, că e oricine altcineva, unul din ei trebuie să aibă relaxarea financiară.
Artă pentru artă, dar și pentru public
Cu siguranță și de departe CNDB este locul unde poți să găsești un anumit tip de demers artistic, cultural. Vii la Centru ca să vezi ce nu ai cum să mai vezi în altă parte – deși se mai întâmplă ca în zonele de teatru să mai fie câte cineva care rupe sistemul, dar de obicei sunt destul de cuminței – e greu să-ți asumi riscul ăsta în cultura națională. Adică trebuie să fii foarte foarte atent, unele lucruri n-ai voie să le faci pentru că banii publici trebuie să servească publicul care dă banul pentru asta. Poți să-i spui în schimb: ”uite, experiență ca asta mai rar și uite, nu te-ai gândit niciodată la asta, de aia ți-ai dat banii aici.” Dar trebuie să ai respectul ăsta pentru public și finanțarea publicului.
Bulevardul Mărășești 80-82
Instituție publică în subordinea Ministerului Culturii creată la inițiativa mai multor artiști contemporani
Precursor: Centrul Multi Art Dans
