14 noiembrie, ora 11:30, la Casa Mincu
Atelierul de Creativitate de la Muzeul Național al Țăranului Român va lansa cartea – obiect „Case-n casă”, o construcție făcută cu cărămizi, scânduri și gânduri născocite împreună cu copiii care i-au trecut pragul de-a lungul vremii. Un proiect de carte-laborator ce-și propune o incursiune interactivă, pe mai multe voci, în universurile reale și posibile ale casei, pornind de la dialogul dintre locuința țărănească și cea urbană.
În cadrul evenimentului, Asociația „De-a Arhitectura” îi invită pe cei mici (cu vârste între 8 și 12 ani) să dea o definiție tridimensională cuvântului „casă” într-un atelier de construit căsuțe. Atelierul se va încheia cu o improvizație sonoră a grupului „multumult” și proiecția unui scurt montaj video în care copiii vorbesc despre case inventate, case personale, ordine și dezordine în casă, mobilier, familie și drumul de oriunde spre case.
Proiect co-finanțat prin Administrația Fondului Cultural Național, apărut la Editura Martor 2015 a Muzeului Național al Țăranului Român. Parteneri în proiect: Ordinul Arhitecților din România și Asociația „de-a Arhitectura”.
FB event
Fragment: Călin Torsan
Pentru a porni la drum lung ai nevoie de încălțări potrivite și de o limbă de pantof. Ca să îți construiești casă la sat erau de folos oameni de ispravă și o limbă de pământ. Cu țarina era ceva mai greu. Dacă n-o aveai, depindeai de pământul boierului. Atunci te numeai clăcaș (de la clacă, adică munca făcută de țărani în beneficiul moșierilor), iobag, robotaș, pontaș (de la verbul a ponta, ce denumea înregistrarea timpului de muncă efectuat), șerb, rumân sau vecin. Toate aceste cuvinte însemnau aproape același lucru: omul legat de pământul altuia. În loc de casă, unul ca el trebuia să se mulțumească cu un bordei. Nu era rău nici acolo: iarna cald, vara răcoare. Totuși, nu se face ca omul să trăiască ascuns precum cârtița. Mai bine era de Dumnezeu, căci el locuia în ceruri, pe-acolo pe unde se mai învârt câteodată și fabuloasele case ale cosmonauților, capsulele spațiale în care se mănâncă hrană deshidratată și se reciclează pipiul, încât să ajungă apă bună de băut.
Tot dintr-un cotlon locuit este condusă lumea: de la Casa Albă. Dar și Bucureștiul este plin de case oficiale: la casele de căsătorii se încheie însurătorile, urmate de petrecerile cu nuntași ce pot avea loc la Casa Capșa, unde se mănâncă bine sau la Casa Armatei, unde se mănâncă ieftin. La Casa Eliad te poți duce să asculți un concert, poate chiar cu trupa Cassa Loco. În Casa Oamenilor de Știință se mai întâlnesc la câte-o vorbă învățații orașului, așa cum jurnaliștii se adună în Casa Presei Libere. Există și Casa Fotbalului, acolo unde se învârt bani cu lopata, dar și Casa de Ajutor Reciproc, o instituție prin care asociații încearcă să-și ofere unul altuia sprijin financiar.
Toate acestea ar încăpea cu siguranță în Casa Poporului, dar ar mai rămâne suficient loc și pentru toate casele despre care vom povesti în această carte. O casă întreagă găzduiește și Muzeul Țăranului Român, locul unde lucrăm toți cei ce o vom scrie împreună cu copiii de la Atelierul de Creativitate. Se numește simplu, Casa Mogoș.
Ca să umpli o casă îți trebuia mai întâi o nevastă. Așa că omul se însura înainte de a se apuca de treabă, știind că bărbatul este puterea casei, iar femeia temelia ei (zicală românească). Dar n-o făcea la casa de căsătorii, că pe-atunci nu existau. Țăranul se însura în fața preotului. Apoi se-apuca să-și prepare chirpiciul, uscându-l sub forma cărămizilor de astăzi. Cuvântul acesta cu straie de măscărici vine din limba turcă, împreună cu altele ce descriu diferite părți ale casei: tavan, dușumea sau cercevea, adică lemnăria ferestrelor. Ori hogeac, care înseamnă coș sau horn.
Chirpiciul era un material de construcție făcut dintr-un amestec de lut, paie și bălegar. Uscate la soare. Când toată combinația aceasta era fixată cu ajutorul unor proptele făcute din scândură, sistemul purta denumirea de paiantă, tot un cuvânt cu turban pe cap. În turcă, payanda înseamnă chiar a propti. Ceea ce înseamnă că pereții casei erau și ei tot pământ, paie și bălegar. Ca să-i pui pe picioare trebuia mai întâi să măsori: cu degetul, latul de palmă, palmacul (în Moldova, măsura vreo trei centimetri și jumătate; îți spun asta, pentru că ne va folosi mai încolo la prepararea unei rețete simple și gustoase), palma, pasul mic, pasul mare și cotul. Acestea erau unitățile de măsură ale țăranului.
Era un câștig în ele, pentru că mâna și piciorul le aveai mereu la tine. Nu riscai să le uiți pe undeva, ca pe ruletă. Alte măsuri pentru lungime mai erau stânjenul, prăjina, funia și versta. Pentru suprafețe se foloseau pogonul, falcia și feredeala, iar pentru volume dramul (te rog să mai ai un dram de răbdare, că vom povesti imediat și despre alte lucruri!), litra, oca, pinta, vadra și balerca.
După ce înălța pereții, omul decupa locuri pentru ferestre. Astea erau televizoarele lor. La una se înghesuiau copiii, prin alta privea femeia. Se transmitea direct din natură, iar programele se schimbau de mai multe ori pe zi, după cum cădea soarele pe obrazul lumii. Sau odată cu trecerea anotimpurilor. Nu există plasme care să ne bucure ochii ca frunzișul atins de rugina lunilor de toamnă. Nici rezoluții înalte sau filme tridimensionale putând lămuri ceața înfiripată din roua dimineților. Când muzeul nostru a vrut să cumpere ramele ferestrei (adică cercevelele :) ) unei mici case țărănești, gospodina s-a opus multă vreme: nu se putea despărți de locul din care privise viața întreagă.
De obicei, în loc de geamuri se folosea piele tăbăcită atât de bine, încât soarele să poată pătrunde prin ea. Țăranii cu stare cumpărau de la sticlar glajă, adică sticlă făcută manual, turnată și întinsă ca foile de aluat. Așa se face că puteai descoperi uneori în compoziție fire din părul meșterului glăjer ori gâze sfârșind în alcătuirea încă neîntărită. Nu-i nimic rău în asta. Câtă vreme ele ne vorbesc despre viața obiectului, nu le putem numi defecte de fabricație. Omul din greșeli învață (zicătoare populară). Suprafața glajei nu era perfect netedă, fiind vălurită ca un ochi de apă. Pe ea își pictau țăranii icoanele, mai ales că față de geamurile obișnuite glaja nu reflectă silueta celui ce îl privește pe Iisus.
Apoi țăranul se apuca de văruit la exterior pereții abia puși pe picioare. Mai ales dacă lucrase cu chirpici. Dacă își construise casa din lemn, folosea mai degrabă baițuri de tâmplărie. De obicei, casele erau spoite cu alb. În zonele secetoase asta făcea să pară mai răcoroase zilele toride din lunile de vară. Cine îndrăznea, putea să se joace și cu culorile. Pigmenții pentru ele erau obținuți din plantele înconjurătoare.
Fragment: Cosmin Manolache
Acum o sută de ani, în Muntenia și Oltenia cele mai multe sate se găseau la deal și de-a lungul Dunării. Casele de deal aveau un volum considerabil, cu etaj, cerdac, prispă și beci. Cele ce se învecinau cu Dunărea erau diferite. O bună parte erau bordeie, locuințe pe jumătate în pământ, în care se intra printr-un gârlici. Unele bordeie se numeau zâmnice, de unde și Zimnicea, cea mai sudică așezare din România. Și unele și celelalte puteau primi influențe din partea celor cu care se învecinau, mai ales în zonele de trecere dintr-un județ spre altul. O dată ce muntenii au tot coborât de la deal la câmp, printre cojani, lucrurile au devenit mai complicate. Pe lîngă satele întemeiate de fiii și nepoții moșnenilor, mai erau satele care se aflau în stăpânirea boierilor. Acestea, ca și casele, erau întocmite după învoieli și socoteli cu boierul și vătafii săi. Cînd boierii și-au eliberat satele, unele s-au numit slobozii. Gospodăriilor acestor țărani le lipseau multe, spre deosebire de cele ale moșnenilor care erau mai înstăriți. Dar mai erau și sate unde se așezau supușii unor țări vecine. O mare parte dintre aceștia erau românii ardeleni care veneau în Țara Românească, căreia îi spuneau pur și simplu Țara, unde căutau unele avantaje economice. Se numeau sudiți și aduceau la rândul lor obiceiuri, ocupații sau meșteșuguri noi, dar și un mod diferit de a-și construi casele și de a le împodobi. Multe sate vechi din Oltenia, Banat și Ardeal purtau numele Ohaba, ceea ce însemna că proprietățile acelor săteni erau ale lor pe veci și nu puteau fi atinse nici de boieri, nici de mănăstiri. După o expediție prin satele din sudul țării uimirea poate fi destul de mare cînd vei descoperi acest amestec al tipurilor de case. Jucându-ne un pic cu cuvintele, le-am putea spune case umblătoare. Ne amintește de casa lui Dorothy, purtată de tornadă până pe tărâmurile celor patru vrăjitoare, două bune și două rele: de Nord, de Sud, de Est și de Vest. Atâta doar, că în basmul lui Frank Baum avem de a face cu o întâmplare miraculoasă și cu o înșiruire de pilde.
Pentru că a venit vorba de punctele cardinale, trebuie știut că aveau un rost atât în basmul cu Dorothy, dar mai ales în ceea ce credeau țăranii despre ele. Ele puteau însemna locul de unde veneau pericole sau avantaje, dușmani sau aliați. Casele erau orientate spre sud sau spre est, după soare. Cu timpul au fost așezate pe cursul drumului sau al apei, care era unduitor.
Locurile și timpul erau strâns legate, iar asta se poate vedea în numirile punctelor cardinale: Răsărit, Miazăzi, Apus, Miazănoapte – mersul zilei și sensul ácelor de ceasornic coincid. Probabil că unii din cei ce se vor fi mutat cu casă, cu cățel și cu purcel își vor fi zis înainte de a se porni la drum: „Să fie într-un ceas bun!” Ceasul nu era mecanismul care ne arată timpul, ci însăși ora sau mai degrabă un timp anume. Cuvîntul acesta slav, ceas, purtând chiar înțelesul de timp anume, încă poate fi întâlnit în cărțile bisericești. Există credința că fiecare casă are un ceas, un ritm al ei. Un fel de inimă.
E o știință în construcția unei case, sunt niște rosturi în folosirea și locuirea ei. Știința aceasta se mai numea și pricepere — o aveau de obicei oamenii care nu aveau neapărat carte, dar care mai ales știau să meșterească lucruri. Încă ceva. În sate nu se întorc doar cei care le-au părăsit pentru scurtă vreme pentru a cîștiga mai mulți bani decât acasă. Se întorc și cei care au plecat la școli. Unii dintre noi păstrează casele vechi, le prețuiesc. Alții le dărâmă pentru a ridica unele noi, numai bune de petrecut vacanța. Vedeți bine că nu doar orașele sunt în schimbare. Satele se mișcă și ele, deși paradoxal stau pe loc, uitate pe dealuri și păduri ori prin pustietățile câmpiei. Lucrurile se schimbă poate și pentru că acei meșteri pricepuți s-au tot împuținat. De multe ori, cei întorși în sat cred că se pricep să facă o casă nouă doar pentru că vor s-o schimbe pe cea veche. Sensul lui a te pricepe s-a schimbat și el. Înseamnă tot mai mult a face aproape orice, însă fără a avea garanția lucrului bine întocmit, socotit.
Dar nu doar casele puteau fi mutate, ci și satele. Pe vremuri, cînd satul se muta cu adevărat, vechiul loc, numit și vatră, purta numele de siliște (seliște, săliște), un cuvînt slav. Echivalentul pentru locul unde cândva a fost o cetate întărită, ceva mai mare decât un sat este gradiștea sau târgoviștea, de asemenea cuvinte slave. Ei bine, -iște nu este altceva decît coada unduitoare a unor cuvinte care ne flutură pe la ureche, la nas și prin fața ochilor minții trecutul unor locuri, ajutându-ne să le descifrăm mai ușor. Vă spune ceva șirul acesta: cărpiniște, variște, miriște, loviște, porumbiște, rămuriște? Dacă vă scotociți prin memorie poate mai adăugați și voi câteva. Mutările satelor se întâmplau în vreme de război. Uimitor sau nu, satele încă se mișcă, dar altfel. Iar cauza este cu totul alta. Pentru că povestea casei este complicată. Ca s-o spui nu prea știi de unde s-o apuci. Ce te faci de pildă cînd sătenii pleacă la muncă în străinătățuri? La întoarcere construiesc alături de casele lor bătrânești niște căsoaie care aduc mai degrabă cu niște vile expandate și împodobite cu brizbrizuri copiate de la palatele regale ale unor baroni, conți sau duci pe care le-au vizitat în week-end-urile sau sejururile petrecute la Roma, Veneția, Paris, Madrid sau Barcelona. Singura calitate a multora dintre aceste case este că fac umbră. Doar că în această umbră se ofilesc frumoasele case vechi. În ultimii cincisprezece ani, o dată cu migrația în căutarea unor locuri de muncă, unele sate din Moldova, altele din Ardeal pot fi regăsite mai ales în Spania, cu nume identice.
