Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Tudor Prisăcariu, Ștefan Tuchilă, Ștefan Ghenciulescu
Parcă un decor de film a luat-o razna. Te plimbi pe stradă, și din spatele unor pereți cu îngerași și capiteluri își fac loc construcții cu totul străine. Sau, dimpotrivă, clădiri cunoscute parcă au suferit brusc operații estetice nereușite, care le-au ras bucăți din față și le-au stricat în mod iremediabil tenul. Chiar dacă mai puține clădiri sunt distruse complet, ca până de curând, orașele din România au intrat într-o fază accelerată a canibalizării din interior și a distrugerii cu acte (și cu bune intenții) a imaginii și substanței lor arhitecturale. Două fenomene principale, foarte diferite, însă ambele legate de fațade, au explodat în ultimii doi ani: Pe de o parte, valul de reabilitări individuale sau prin programe publice, care au schimbat în mod masiv fețele a zeci de mii de imobilele neînscrise pe listele de protecție. La extrema cealaltă, atunci când cineva vrea să construiască masiv pe o parcelă ocupată de o casă-monument, apare din ce în ce mai des soluția eliminării interiorului acesteia – ocupat de noua clădire, concomitent cu păstrarea (sau reconstruirea) fațadei. Aparent mult mai puțin agresive decât demolarea totală, cele două fenomene se bucură de o largă acceptare socială, prin urmare, de o aplicare masivă și dezastruoasă.
*Clădire nouă veche pe bd. Nicolae Bălcescu, București
Fațadismul ca logică generală
Prin anii ’90 și în prima parte a anilor 2000 era ceva mai simplu. În acea epocă glorioasă, în care pe fațadele caselor boierești și neguțătorești venerabile din centru apăreau plăcuțele cinice cu „Teren de vânzare”, dacă voiai să demolezi case de patrimoniu, trebuia să te lupți doar cu legea, întotdeauna ambiguă și de multe ori neputincioasă. Între timp, societatea a început să fie din ce în ce mai preocupată de această problemă. Cazurile celebre, de tip Buzești–Berzei și Hala Matache, dar și cele mai puțin mediatizate național, au trezit indignare şi există o întreagă mișcare culturală pentru protecție și regenerare.
Numai că, pentru multă lume, valoarea ține în primul rând, dacă nu exclusiv, de ceea ce se vede. Și ce se vede din spațiu public e fațada, cu care majoritatea dintre noi tind să confunde casa. Ca atare, soluția de împăcare s-a găsit rapid: se păstrează una sau mai multe fațade, iar interiorul este înlocuit cu clădirea nouă. Avem imaginea de casă veche, dar și construcția nouă din spate, și toată lumea e mulțumită. Uneori, nu se reușește, din cauza unor accidente sau motive tehnice, să fie păstrată fațada, și atunci ea este reconstruită, cu mai multă sau mai puțină fidelitate.
Lumea e mulțumită, deși nu ar trebui. Pentru că, așa cum nici noi nu suntem doar învelișuri din piele și formă exterioară, nici casele nu sunt doar imagini, ci şi ansambluri de spații legate într-o anumită ordine, materializate printr-o structură, prin pereți, finisaje, decorații… Când tratezi o clădire drept o cochilie al cărei conținut nu contează, o degradezi la nivelul de decor lipsit de substanță. Hai să ne imaginăm puțin Ateneul cu fațada păstrată și cu o construcție complet nouă la interior. Sigur, aici e vorba despre o valoare excepțională, însă ne putem gândi la atmosfera, calitatea luminii, a spațiilor și materialelor, dar și la toată memoria și umanitatea adunată în aceste case vechi care se duce. Ca să nu mai vorbim despre problema autenticității, a falsificării și a altora de acest gen ce apar în cazul hainelor istorice peste corpuri noi. Și nu, nu cred că atitudinea pe care am întâlnit-o de multe ori – „măcar se salvează ceva” – este corectă.
În mare, clădirile astfel tratate intră în două mari categorii. Prima este cea „la care de-abia se vede”, adică acele cazuri, unde volumul inițial este aproximativ păstrat. Aici, de cele mai multe ori, este vorba despre costurile foarte mari ale unei reabilitări, cuplate cu nevoi spațiale diferite și dorința de eficiență. Sunt multe motive rezonabile ce stau în spatele acestui mod de operare, toate problemele menționate mai sus rămân. Cea de-a doua categorie acoperă, de fapt, acțiunile speculative și duce la cazurile jalnice ale blocurilor de 8 sau mai multe etaje, care păstrează ca un fel de brelocuri resturile de casă din față.
*Memorie-breloc
Bun, pentru a fi corecți, sunt totuși câteva lucruri de care trebuie să ținem seama. Trebuie totuși spuse câteva lucruri. Odată, fațadismul nu este câtuși de puțin o invenție românească. Ca strategie speculativă a bântuit prin marile orașe europene încă din anii ’70 și ’80, mai ales prin cele ce suferiseră distrugeri mari anterior, și se mai păstrează și astăzi, deși restauratorii, Ordinele arhitecților și majoritatea oamenilor de cultură i se opun cu înverșunare. Când devine o formă parțială de reconstrucție, aberația sa pare cu atât mai mare, însă paradoxal, și susținerea politică și culturală devine mai puternică. Este cazul Germaniei, de pildă, unde fațada reconstruită a palatului baroc din Braunschweig ascunde… un centru comercial sau la Berlin, unde, pe locul Palatului demolat al Republicii (socialiste), se reconstruiește fațada vechiului Palat Regal (demolat de comuniști), în spatele căruia va fi o clădire complet modernă. Istorie (falsă) la minut.
Deci, nu suntem originali, ci doar puțin întârziați. Numai că la ei, astăzi, cel puțin la monumentele existente, chiar nu prea se mai admite o astfel de abordare.
Am mai zis-o mai sus, dar trebuie să subliniez că o reabilitare cum trebuie este dificilă și scumpă. E cu adevărat mult mai simplu și mai ieftin, de multe ori și mai bine funcțional, să construiești ceva nou în cadrul cojii păstrate. Și mai sunt și cazuri când clădirea este foarte deteriorată, această soluție pur și simplu nu poate fi evitată. Acesta fost cazul fostei Burse a Mărfurilor, actualul The Ark, unde însă construcția din spatele fațadei vechi a preluat mult din principiile organizării interioare originare.
Cum se poate lupta cu fațadismul?
Ei bine, aici o legislație bună și un mod de aplicare consecvent chiar devin esențiale. Pe scurt, ar trebui ca eliminarea interiorului să devină excepția, și nu regula; ar trebui evitată clasarea „pe bucăți”, adică pe categorii disparate ale construcției, legând astfel programatic interiorul de exterior. Ei, și mai e desigur nevoie de conștientizarea din partea proprietarilor/investitorilor că poate e mai profitabil să păstrezi locuri cu caracter. Și poate ne gândim și noi, arhitecții, că, de fapt, nu e doar mai etic, ci și mai provocator din punct de vedere profesional, să păstrezi, să te strecori, să reinventezi spații existente decât să ai la dispoziție o cutie neutră și un văl obligatoriu.
*foto stânga: bloc modernist interbelic, strada Popa Nan, © Ștefan Tuchilă, 2009 / foto dreapta: același bloc, extins și masacrat în 2015-2016
Reabilitarea destructivă
În orice țară din lume, casele de patrimoniu sau zonele urbane cu reguli speciale nu reprezintă decât o foarte mică parte din uriașul fond construit mai vechi de, să zicem, 30–40 de ani și mai mult. E inevitabil și normal, dar asta face și ca o cantitate considerabilă de arhitectură de foarte bună calitate, „ne-patrimonială”, dar care păstrează în mare parte identitatea orașului, dar și o anumită cultură a locuirii să nu beneficieze de nici o protecție. Mai are și Bucureștiul, în ciuda eforturilor tovarășului Ceaușescu, un astfel de patrimoniu, compus din case-vagon, vilișoare și blocuri moderniste sau florentine și neoromânești, dar și din exemplele mai bune de blocuri staliniste sau funcționaliste, construite, da, într-un regim ticălos, dar uneori în momente mai faste și cu arhitecți buni. În afară de locuințe mai sunt ansamblurile industriale, piețe, centre culturale, cinematografe etc. Evident, majoritatea lor nu mai corespunde standardelor actuale de confort, de echipare și eficiență termică, la care se adaugă problema înspăimântătoare a cutremurelor.
Combinația dintre aceste nevoi, reale și absolut legitime, lipsa de protecție legală și, foarte important, lipsa de valorizare culturală din partea propriilor proprietari și a societății în general duc de multe ori la distrugerea parțială sau completă, dar, mai ales, la mutilarea lor ireversibilă. Consolidarea sau pur și simplu schimbarea ferestrelor sau termoizolarea anihilează valoarea arhitecturală în cel mai rapid și eficient mod posibil.
© Ștefan Tuchilă
Un factor agravant major și, evident, absent, în cazul primei categorii, îl reprezintă susținerea de către administrația publică a fenomenului prin programele de reabilitare termică. Nu e timpul sau locul aici să intru în detaliu despre aceste programe. Nu pot decât să susțin fervent principiile sustenabilității de la care au pornit cam peste tot aceste programe; în ceea ce privește România, însă noi, cei de la Zeppelin, am criticat încă din 2009 faptul că se reduce la simpla reabilitare termică un program ce ar fi trebuit să cuprindă măsuri de reabilitare integrată (structură, echipamente și instalații, spațiu liber, funcțiuni și gândire strategic-urbană).
*© Ștefan Tuchilă
A mai fost apoi problema finanțării publice: inițial parțială, aceasta, prin populismul primarilor, a ajuns să acopere întregul cost al operației. Astfel, proprietarii primesc reabilitarea-cadou, ceea ce e din start incorect pentru restul cetățenilor, dar are și efectul nefast de a-i scoate cu totul din poziția de decidenți. Totul devine o operațiune publică, evident gândită să acopere cât mai multe cazuri, deci să fie cât mai ieftină, rapidă și simplă. În consecință, deși există probabil întotdeauna ștampila formală de arhitect, aspectul arhitectural al programelor de reabilitare termică a fost, cu excepții minime, inexistent.
Aceasta a avut implicații grave asupra imaginii arhitecturale. Desigur, sunt o grămadă de blocuri nu doar proaste, ci și urâte; acolo refațadizarea reprezentă și un beneficiu estetic, și unul identitar. Dar pentru clădirile și ansamblurile valoroase, lucrurile nu au stat deloc așa. E scandalos ce s-a întâmplat cu blocurile din Piața Palatului.
*Piața Palatului (Revoluției). Imagine de epocă
*Piața Palatului (Revoluției), azi. Omogen și sordid
La fel s-au dus finele alternanțe de plan, profilele și placajele diferite, tencuielile arhitecturale ale blocurilor din Titan-Balta Albă sau Drumul Taberei. Și sunt atâtea și-atâtea cazuri.
Din păcate, aceeași procedură s-a extins de la blocurile din perioada socialistă la cele interbelice, iar, dincolo de program și de finanțări publice, ea s-a transformat în model dominant de intervenție. Fenomenul este deja unul de masă, iar masacrarea arhitecturii vechi pare de neoprit.
*Modernism postbelic, Calea Griviței, București – ultimul martor. Ignorarea detaliilor și a valorii discrete, obsesia colorării și a „varietății” duce, în mod aparent paradoxal, la ștergerea diferențelor și banalitate. © Ștefan Tuchilă
Chiar și atunci când se trece de la intervenția asupra fațadei la una mai profundă și mai bine integrată, efectele sunt de obicei negative. Ce s-ar putea face în condițiile în care nevoile sociale sunt enorme, presante, iar resursele aparent insuficiente?
O acțiune limitată ar fi aceea de a extinde totuși puțin lista de monumente, incluzând în mod strategic câteva ansambluri și clădiri reprezentative, ce ar căpăta un rol de martor istoric. Un al doilea set de măsuri care, ce-i drept, presupune voință politică și un minimum de viziune ar implica o strategie prin care: a). programele de reabilitare să fie integrate și să presupună întotdeauna participarea (deci responsabilizarea) proprietarilor. și b). execuția și proiectarea să fie separate contractual, iar ele să se realizeze sub coordonarea unor arhitecți (și nu să presupună colaborarea formală a unui specialist). E important pentru că astăzi, practic, niciodată nu se discută decât despre reabilitare seismică sau, separat, termică, sau, despre reparații, când, de fapt, aceste așa-zise reparații ajung să schimbe complet caracterul clădirii.
*© Ștefan Tuchilă
Orice finanțare nu s-ar acorda decât în cazul existenței unui proiect arhitectural, tehnic și economic. Nu e o utopie, ci un sistem normal care în alte părți funcționează. Problema este că ar trebui mers în direcția exact inversă decât cea actuală, în care apar în mod constant presiuni pentru „simplificarea” procedurilor prin eliminarea autorizației de construcție pentru astfel de operații.
Așa cum am reluat cu întârziere, dar și cu pasiune ușor sinucigașă pofte europene vechi, cum ar fi autostrăzile prin oraș, de pildă, o să ajungem, cu siguranță, și la o atitudine mai bună față de patrimoniul construit; nu știu însă cât va mai rămâne atunci de apărat/activat/regenerat.
