Ce se întâmplă atunci când grădina devine nu doar obiect de observație, ci loc de cercetare, producție de cunoaștere și experiment? Cultivators of Life: Growing Seedbeds of Knowledge, proiect inițiat de tranzit.ro/București, pornește de la această deplasare de perspectivă și urmărește grădina ca pe o structură vie, construită din relații între oameni, plante, sol, memorie și loc.
Proiectul a început în jurul unor grădini din apropierea Bucureștiului, în special la Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață din Siliștea Snagovului, și s-a dezvoltat timp de doi ani prin rezidențe artistice, cercetare de teren, ateliere, evenimente publice și schimburi de grădini între România și Ungaria. În acest proces, practicile de cultivare au intrat în dialog cu arta contemporană, ecologia, științele naturii și forme locale de cunoaștere.
Rezultatul nu este o încercare de a defini un model universal de relație cu natura. Expoziția Cultivators of Life: Growing Seedbeds of Knowledge, prezentată la MODEM – Centrul de Artă Modernă și Contemporană din Debrecen până pe 31 decembrie, aduce împreună practici și contexte diferite, construind mai degrabă o hartă rizomatică decât o ierarhie a formelor de cunoaștere. Grădinăritul, cercetarea artistică, știința, memoria locală și gândirea decolonială coexistă și se intersectează fără ca vreuna să primească rolul de autoritate.
Adelina Luft, curatoarea expoziției, povestește, în urma unui dialog cu Anca Spiridon, despre procesul din spatele acestui proiect: despre cum a fost construită cercetarea pornind de la grădini concrete, despre timpul și munca presupuse de cultivare, despre „sustenabilitatea tăcută” și despre felul în care practicile cotidiene pot deveni punct de plecare pentru o reflecție mai largă asupra felului în care trăim împreună cu lumea vie.
*Foto: Cultivators of Life, expoziiție la Debrecen
Text: Adelina Luft
De unde începe proiectul: de la o grădină concretă
Cultivators of Life a pornit, înainte de toate, de la un loc concret. La Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață din Siliștea Snagovului îngrijim, împreună cu tranzit.ro/București și cu mai mulți colaboratori și membri ai comunității, un teren de aproape jumătate de hectar, extins deja într-o comunitate de practicieni, numită Intrarea Primăverii. Acolo avem o grădină gândită împreună cu peisagista Georgiana Strat, în care au fost alese mai multe tipuri de plante pentru a testa cum se poate adapta o grădină biodiversă la condiții de mediu aflate în schimbare și ce poate crește, concret, în condițiile pe care le trăim astăzi.
De aici a apărut dorința de a ne uita și la alte grădini din jurul Bucureștiului. În timpul pandemiei, Raluca Voinea începuse deja o cartografiere a fenomenului de relocare în mediul rural, în special în rândul artiștilor și al lucrătorilor culturali. Pornind de la această cercetare și de la propria experiență de la Stație, am identificat alte grădini și ne-am gândit că ar fi interesant să le punem în relație: să vedem ce putem învăța unii de la alții și ce forme de cunoaștere apar din practicile concrete de grădinărit.
Cele patru grădini din jurul Bucureștiului care au intrat în proiect sunt foarte diferite, dar au și multe lucruri în comun. Grădina Cosmos, de la Stația Experimentală, este îngrijită de Raluca Voinea împreună cu Edi Constantin. Grădina Studio Crețești este îngrijită de artista Delia Popa și devine în același timp un spațiu de lucru, în care arta se intersectează cu condițiile sociale și ale locuirii.
Grădina Casa Semințelor din Domnești este îngrijită de un grup care formează asociația România în Tranziție care salvează și schimbă semințe moștenite din generație în generație, iar grădina artistei și scriitoarei Ana Barbu din Urziceni aduce o altă perspectivă asupra relației dintre cultivare, cotidian și practică artistică.
În toate aceste locuri am descoperit ceva ce nu ar fi putut apărea la fel dintr-o cercetare exclusiv teoretică sau din cărți. Practicile sunt, în multe privințe, surprinzător de asemănătoare și familiare. Provocările se repetă, experiențele se apropie, iar oamenii care grădinăresc ajung să vorbească despre aceste lucruri într-un limbaj comun lor, care vine direct din contactul cu solul. E o limbă a grădinarilor pe care ajungi să o înțelegi atunci când practici la rândul tău asta. Dar, poți să o înțelegi și altfel, preluând anumite părți care rezonează cu fiecare.
Un alt timp al grădinii
Ceea ce m-a interesat a fost felul în care se întâlnesc grădinarii și ce se întâmplă în aceste întâlniri. Din exterior ai putea să crezi că există un regulament sau o metodologie clară de lucru. În realitate, fiecare grădină funcționează diferit. Unii plantează mai mult primăvara, alții toamna, în funcție de timpul pe care îl au, de resurse, de semințele pe care le primesc sau de semințele pe care trebuie să le planteze pentru că au stat prea mult într-un sertar.
Există și un timp al semințelor. Ele nu rezistă la nesfârșit și trebuie valorificate într-un anumit interval. În același timp, multe dintre lucrurile pe care le încerci într-o grădină sunt experimente. Nu orice sămânță crește și nu orice încercare produce planta pe care o aștepți.
Cred că aici apare una dintre diferențele importante față de cercetarea sau producția culturală obișnuită. Timpul grădinii nu este timpul nostru. El se pliază după vreme, după anotimpuri, după ritmul plantelor și după timpul pe care îl are grădinarul. Este nevoie de multă mentenanță, de muncă de îngrijire, de reparare și de adaptare continuă. Uneori nu poți să aștepți. Alteori trebuie să accepți că ceva nu va crește.
Pe măsură ce am lucrat cu aceste grădini, am început să văd și cât de personală este relația dintre grădinar și grădină. Se construiesc relații intime și aproape corporale, iar grădina îl reprezintă într-un fel pe grădinar, după cum și grădinarul este reprezentat de grădina lui. Ceea ce poate apărea într-o expoziție sau într-o cercetare este întotdeauna doar o mică parte din ceea ce se întâmplă, de fapt, într-o grădină.
Grădina ca spațiu de învățare și conviețuire
Pentru mine, grădina nu este doar un loc în care cultivăm plante pentru hrană sau pentru a face un spațiu mai frumos. Este o rețea de relații în care lucrurile sunt în permanență negociate: între ceea ce vrea omul să facă și ceea ce fac plantele, solul, vremea, insectele și celelalte forme de viață.
Când grădinărești, trebuie să accepți că nu ai control complet. Trebuie să răspunzi unor condiții care se schimbă și unor procese care se întâmplă și fără tine. Creșterea nu este liniară și nici previzibilă. Depinde de interdependență, de îngrijire, de eșec și de transformare.
În același timp, grădina este un spațiu în care înveți prin practică. Plantezi, aștepți, observi, experimentezi, greșești și încerci din nou. Cunoașterea se formează din întâlnirea mai multor tipuri de experiență: cunoaștere botanică sau științifică, experiență artistică, cunoaștere transmisă între generații, dar și foarte multă cunoaștere corporală, acumulată prin faptul că faci un lucru în mod repetat.
O grădină poate fi în curtea casei bunicilor, într-un studio sau acasă, dar poate apărea și printr-un efort colectiv pe un teren comun, într-o organizație artistică sau într-o universitate. În toate aceste situații, viața și cunoașterea se produc împreună. De aceea mi se pare că grădina poate să ne ajute să ne gândim și la alte forme de conviețuire.
Sustenabilitatea tăcută și poziționarea estică
Unul dintre conceptele de la care am pornit este cel de „quiet sustainability”, sau „sustenabilitate tăcută”, propus de cercetătorii Joe Smith and Petr Jehlička pentru a descrie anumite practici de cultivare și relaționare cu pământul din Europa Centrală și de Est.
Mi se pare important pentru că ne permite să recunoaștem o practică de sustenabilitate alimentară și de relaționare cu pământul care este foarte veche și care a fost transmisă până în prezent, în ciuda schimbărilor sistemice și a regulilor care au modificat viața fermierilor, a oamenilor din mediul rural sau a celor care își produc singuri o parte din hrană.
În spatele casei, într-o curte, pe o parcelă mică moștenită sau chiar în anumite spații urbane, cultivarea poate însemna în continuare producerea unor resurse alimentare care sunt împărțite și schimbate, nu transformate în profit. Sunt practici la scară mică, bazate pe ajutor reciproc, schimb, rezerve și o cultură a darului.
În condițiile economice și politice de astăzi, aceste practici pot fi privite și ca forme de rezistență. Dar ceea ce ne-a interesat în proiect este și faptul că ele sunt ecologice. Nu sunt practici industriale, nu produc deșeuri și nu funcționează prin logica profitului. Cu toate acestea, ele nu sunt privite neapărat ca forme de sustenabilitate ce pot fi promovate pentru că nu sunt întotdeauna încadrate într-un discurs academic, activist sau internațional care să le ofere această vizibilitate.
De aici și ideea de „tăcut”: nu este vorba despre practici lipsite de importanță, ci despre unele care nu au neapărat o reverberație publică sau internațională. Există, desigur, și mișcări transnaționale care discută politicile agricole, drepturile țăranilor și formele de organizare colectivă. Dar există și toate aceste practici cotidiene, de multe ori aproape invizibile, care continuă să producă hrană, relații și forme de solidaritate.
Proiectul a pornit de la această realitate și de la teoria sustenabilității tăcute, dar nu pentru a folosi cele patru grădini din jurul Bucureștiului ca exemple care să demonstreze teoria. Mai degrabă am vrut să folosim acest concept ca pe un cadru care poate pune în dialog practici de grădinărit deja existente cu practici artistice și culturale mai experimentale. Este și puntea pe care am vrut să o construim între un spațiu rural, ecologic și social și spațiul artistic și cultural.
Dincolo de estetizarea grădinii
A existat, evident, și riscul ca grădinile și oamenii care le îngrijesc să devină doar material pentru un proiect de artă contemporană. Am încercat să evităm asta prin alegerea unor artiști care lucrează interdisciplinar, fac cercetare și colaborează cu experți, oameni de știință, comunități sau practicieni din alte domenii.
Pentru mine a fost importantă ideea artistului care poartă mai multe pălării: artist, dar și grădinar, cercetător, organizator, lider de comunitate sau instigator cultural. Sunt practicieni care se angajează în demersuri cu o miză mai largă decât cea strict artistică și care lucrează direct cu pământul, nu doar reprezintă estetic o anumită practică.
Proiectele pe care le construiesc implică mai multe discipline, perspective și forme de cunoaștere, într-un proces mai lung de colaborare și testare. La Stația Experimentală, acest lucru devine foarte concret: poți experimenta ce înseamnă să îngrijești un spațiu, să crești o grădină, să organizezi întâlniri și evenimente și să îți poziționezi gândirea pornind de la un loc și de la o muncă foarte concretă, aceea de a lucra cu pământul.
Pentru mine, această ancorare în pământ este importantă. De aici pornesc idei, aici punem semințe care se pot dezvolta în direcții diferite, în relație cu alte practici și cu alte forme de gândire. Într-un fel, proiectele de acest tip împing limitele producției artistice și ne obligă să vedem unde poate ajunge ea în timp.
O expoziție care nu este o colecție de rezultate
Cultivators of Life nu a fost construit ca o succesiune de lucrări produse pentru o expoziție finală. A adus împreună practicieni cu care tranzit.ro a mai colaborat sau ale căror practici le susținem și cu care rezonăm. Sunt practici care pun în relație forme diferite de cunoaștere și moduri diferite de a lucra cu pământul.
Unele vin din cultivarea experimentală a grădinii, altele din cercetări științifice sau colaborări cu specialiști în biologie, sau pedologie, iar altele din gândirea decolonială și din recuperarea unor filosofii de viață și de conviețuire cu lumea vie. Nu este vorba despre o întoarcere la o lume anterioară modernității, ci despre feluri de a ne adapta și de a opera din interiorul sistemului în care trăim, prin modalități de rezistență, recuperare și prezervare a unor forme de relaționare cu lumea vie.
De aceea, expoziția de la MODEM nu a fost gândită ca o adunare de lucrări produse în timpul proiectului, ci ca o întâlnire între practici. Pe lângă artiștii care au participat la proiect și la rezidențe, am invitat și alți artiști și lucrări existente care completează această conversație.
O hartă fără centru
Am încercat să punem în dialog arta contemporană cu forme de cultivare, științele naturii, filosofia decolonială, cunoașterea locală și practicile comunitare fără ca una dintre aceste forme de cunoaștere să devină autoritatea care le explică pe celelalte.
Mai degrabă aș descrie această structură ca pe o hartă rizomatică. Sunt puncte care se intersectează și puncte care se îndepărtează. Practica unui artist poate avea legătură cu cultivarea și cu științele naturii, fără să fie legată de o filosofie decolonială sau de o practică comunitară. Un alt artist poate lucra foarte clar dintr-o perspectivă decolonială, venită dintr-un anumit context. Alte lucrări nu bifează neapărat niciunul dintre punctele stabilite inițial, dar devin importante prin felul în care completează imaginea.
Un exemplu este pictura lui Horia Bernea din 1992, care nu reprezintă în mod direct niciuna dintre categoriile proiectului, dar intră într-un dialog foarte puternic cu practicile de grădinărit prezentate în expoziție. Imaginea unei grădini sau a unei curți a unei case, poate dintr-un spațiu rural sau de la marginea unui oraș, este familiară și creează o punte vizuală cu practicile contemporane pe care le-am adus în expoziție.
În acest sens, conversația dintre lucrări și practicieni a fost cât mai orizontală. Științele naturii au existat mai degrabă ca bază de cercetare în anumite lucrări decât ca o autoritate a proiectului. În practica unor artiști precum colectivul Onkruidenier sau Marina Sulima, de exemplu, cercetarea științifică devine parte dintr-un proces mai larg. Sulima a pornit de la cercetări legate de filoxera, dăunătorul care a afectat culturile de viță-de-vie din Europa, și de la modalitățile prin care culturile au fost protejate și tratate cu sulfat de cupru sau piatră vânătă.
-
+4
O geografie construită prin relații
Dimensiunea internațională a proiectului pornește, la rândul ei, dintr-un proces de cercetare care a început cu mult înaintea acestei expoziții. Practicile din Yucatán, de exemplu, sunt cunoscute de colegul meu Ovidiu Țichindeleanu și de mai mulți ani, la fel cum practicile din Indonezia îmi sunt cunoscute pentru că am locuit acolo timp de 8 ani. Practica artistei Annalee Davis din Barbados am descoperit-o în urmă cu mai mult timp, într-o expoziție din Slovacia unde era prezentată alături de artiști precum Ilona Nemeth.
De aceea, selecția acestor practici nu a fost făcută pentru a construi o colecție de exemple exotice despre alte moduri de a relaționa cu natura. În spatele lor există relații, cercetare și un interes care precede proiectul. Am vrut mai degrabă să construim o altă geografie, care să nu pornească obligatoriu din Vest, ci din spațiul Europei Centrale și de Est și să intre în dialog cu alte spații ale Sudului Global.
Există multe similitudini între aceste contexte, dar și diferențe importante. Aceste diferențe ne permit să vedem cum este exploatat pământul în alte regiuni, cum comunitățile locale dezvoltă forme colective de rezistență și reparare și ce putem învăța de acolo. În același timp, și practicile noastre locale pot deveni relevante pentru aceste contexte: felul în care ne-am adaptat la schimbările solului, formele culturale pe care le-am dezvoltat și practicile care pot fi reactivate sau protejate în prezent.
Nu este, așadar, o hartă geopolitică și nici o încercare de a construi o opoziție simplă între Est și Vest. Este o hartă inevitabil subiectivă, construită din practici care mi s-au părut relevante pentru proiect și care, puse în relație, arată că în contexte geografice foarte diferite există lupte asemănătoare pentru pământ, pentru resurse, pentru comunitate și pentru posibilitatea de a continua să trăim împreună cu lumea vie.
Într-o expoziție despre grădini, tentația de a transforma totul într-o imagine frumoasă despre natură este mare. Cultivators of Life încearcă să rămână în altă parte: în zona practicilor, a muncii și a relațiilor care fac posibilă existența unei grădini. De aici și interesul pentru forme de cultivare care nu sunt neapărat recunoscute drept „sustenabile”, deși funcționează de mult timp prin schimb, ajutor reciproc, păstrarea semințelor, producerea și distribuirea hranei și folosirea atentă a resurselor.
Proiectul propune astfel o privire asupra sustenabilității care nu pornește neapărat din concepte sau tehnologii noi, ci din practici deja existente și din cunoașterea acumulată prin folosirea lor. Iar întâlnirea dintre aceste practici și arta contemporană nu caută să le estetizeze sau să le transforme în exemple pentru o teorie, ci să creeze un spațiu în care ele să poată intra în dialog.
Poate că, în cele din urmă, miza proiectului este mai puțin despre grădini decât pare la prima vedere. Este despre cum învățăm să locuim un spațiu, cum transmitem cunoaștere, cum avem grijă de ceea ce nu ne aparține în întregime și cum putem construi forme de conviețuire pornind de la faptul simplu că nu suntem singuri într-o lume vie. Iar o expoziție poate fi, în acest caz, nu capătul cercetării, ci încă un loc în care aceste relații continuă să crească.
Articol conex:
Revistă / publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii
Articol în cadrul ediției „Toamna 2026 – Vara 2027” / Zeppelin/ Online
