1900 si ceva…
… cind Libero Parri traia mirajul culturii automobilului. Atunci se nascusera masinile de curse, automobilele faceau parte din viata oraselor tot mai mult. Undeva in mijlocul nicaieri-ului, unde e casa lui, aparut din praful unei curbe, un anume conte Ambrosio incearca s-o convinga pe Florence Parri sa-l lase pe sotul ei sa-i fie partener in cursele de masini, mortale atunci ca si acum.
Secventa ca de film alb negru in care Ambrosio ataca: „Florence te rog sa inveti asta pe de rost: daca iubesti pe cineva care te iubeste nu-i vei smulge niciodata visele”. Iar Florence raspunse: „pentru o carte, recunosc ca suna bine, doar ca viata e mai complicata, insa da, accept sa te insoteasca la curse, pentru un motiv pe care nu mi-l voi spune nici macar mie insumi, asa vom ramine toti mai senini.”
Sa nu uit sa va spun ca Libero era mai mult pasionat decit mecanic, fiindca reparase masini cu un manual in fata, de altfel in limba franceza pe care nu o cunostea. I-l traducea Florence, care aproape invatase paginile pe de rost.
E din Barrico, din cartea „Aceasta poveste”, vorbind despre mirajul unei epoci in care frumusetea radiatoarelor de nichel crom, a castilor de piele sau a ochelarilor aceia de automobilist se amesteca in compozitie cu entuziasmul si cu fantasmele personajelor.
Deci…
Lectura asta m-a facut sa ma confesez aici cu o oarecare nostalgie a mea fata de trecutul tehnologic proaspat apus, in care ma simteam confortabil si entuziast cu performantele mele modeste intr-ale computerelor sau a altor chestii asemanatoare (net superioare altor prieteni cu care imparasesc aceeasi virsta). Cu o fobie insa am ramas, fiindca desi imi place telefonul cu disc sau imi amintesc amuzat de primul meu celular gras si cu o singura linie de afisaj, cu faxul nu m-am impacat niciodata. Mai rau decit conectatul prin modem la interent, faxul, care altfel a ajuns foarte evoluat, inca tiuie si ciriie. L-am gasit mereu un fel de instrument rau, aproape pervers. E voyeurist, nu mai putin ca o prezenta fizica in casa sau in birou, care intra si are ceva atit de important de spus, incit ajunge sa spioneaze cu insistenta si te priveste exact cind treci nepasator pe linga el, de unde a cazut. Numaidecit trebuie adunat de pe jos, citit imediat, dat mai departe la rezolvat si indosariat. In afara de numele asta simpatic de trei litere, cu care cred ca se pot face multe puncte la scrabble, altceva nu am vazut bun la el vreodata. Sa ceri ton de fax sau sa dai ton de fax e incomod, antipatic chiar, nemaipunind la socoteala butoniada interminabila de plastic, careia trebuie sa-i hranesti gura fara expresie cu hirtie. Dupa cum s-ar zice am o relatie mult prea emotionala cu instrumentul asta desuet, dar cred ca exprima o oarecare stare de fapt. Simt pe pielea mea o anchilozare in fata generatiilor de echipamente si unelte de comunicat si calculat si ma-ntreb cum ar fi daca instrumentele astea s-ar stirni brusc sa fie mai destepte si mai bune, foarte foarte inteligente incit sa iti citeasca gindurile…
Un virtej de ce-ar fi daca
Arhitectura si calculator, nu? S-o luam sistematic: Google Earth in scurta vreme va trece pe post de document legislativ, o sa fie Google Law. Totul cartat la fix, cadastru si intabulari, limite de proprietati, edificabilitate, parametri urbanistici, PUZ, PUG, totul de gasit pe batrinul Google. Mai mult, se poate sa urmarim insorirea sau miscarea strazii, traficul, fluxul de oameni, plus alte date statistice diverse direct pe Google Move, o alta aplicatie specializata pentru proiectanti. Odata terminata facultatea de arhitectura si dreptul de semnatura obtinut, gata si parola plus id-ul pentru a folosi modulul Google Move. Proiectele se vor simula foarte realistic direct in Google, cu constructii invecinate, cu strazi, vegetatie si soare, poate mai simplu pentru proiectanti, dar pe de alta parte proiectele care vor cere autorizatie de constructie vor fi vizualizate, comentate sau amendate public de orice parte interesata. Click clack si gata.
Am zis click clack, dar peste putina vreme se va termina cu mouse-ul si cu tipul de gindire inlantuita, cu trasul de vertecsi sau cu randarile muncite si lente de acum. Nu vorbesc de un instrument mai rapid de desenat sau de printat. Urmeaza epoca gelurilor sau silicoanelor inteligente dedicate, cu puteri de calcul nu de giga, ci de terra sau ce-o mai fi dupa (un infinit de infinite ca sa treminam cu precizia asta). Imaginati-va un guguloi albastru fluorescent, conecat direct la banci cu solutii de arhitectura si cu furnizori, care de la primele discutii, fiindca e un instrument dotat cu capacitati comunicationale, nu cu simple comenzi, incepe sa inteleaga tema de proiectare, contextul urban, social, informatiile despre teren, vecinatati etc si ar putea sa simuleze sub forma unei holograme primele solutii si primele bugete (astea trebuie totusi trimise pe fax, clientul e batrin si bogat…). Prinde intuitiile arhitectului, apoi sugereaza, schiteaza, rezolva partiuri, pune parcari s.a.m.d.
Lucrul la computer: o coregrafie de dj, un voodoo stiintific, creatie colaborativa de la multe miini si multe creiere, adica mai multe abilitati, mai mult control, drepturi de creatie clare si mai bine protejate, transparenta, vizibilitate, democratizare isterica a orasului si cite si mai cite, dar la urma tehnocratie curata.
Cit despre arhitectura? Cit de buna sau cit de comuna sau in ce fel s-ar putea modifica? Poate mai nimic, poate ceva foarte nou o sa apara.
Zimbet.
