Intro
Text: Ștefan Ghenciulescu
La început ne gândeam la un dosar despre imagine. Un subiect enorm, cum ne-a devenit repede clar. Chiar şi dacă te-ai limita la fotografia de arhitectură, te-ai împotmoli repede. Mai ales astăzi, în era arhitecturii de instagram, când imaginea digitală devine mai importantă decât cea reală, în care se fac deja clădiri şi se amenajează locuri ca să arate bine pe mobil. Pierderea corporalităţii, neglijarea celorlalte aspecte senzoriale ale arhitecturii devin un subiect în sine.
Aşa că am scos fotografia şi ne-am concentrat pe desen, bunul şi bătrânul instrument al arhitectului. Şi aşa e mult. Desenul digital a depăşit de zeci de ani etapa unui desen tehnic infinit mai precis şi cu mai multe posibilităţi sau a unui mod complex şi realist de „a arăta casa”. Şi totuşi: dacă unii arhitecţi nu doar că acceptă, dar şi iubesc era BIM şi a hipermodelelor digitale, alţii insistă încă să lucreze „în abstract”, creând în mod conştient desene de arhitectură, şi nu case digitale; linii ce reprezintă ziduri şi ferestre, şi nu ziduri şi ferestre „real-digitale”. Asta ca să nu mai vorbim despre cei care mai cred cu putere că desenul de mână e indispensabil pentru a începe să ştii să desenezi, dar şi de-a lungul întregii vieţi profesionale, însă şi despre cei pentru care creionul şi hârtia ar trebui lăsate în preistoria meseriei.
Mai e aici un aspect care ne interesează foarte, foarte mult. Desenul e văzut de cele mai multe ori ca un mod de reprezentare, de expresie; ceea ce şi e, în primul rând, aşa cum e şi scrisul. Dar, tot ca şi scrisul, desenul este şi un mod de cunoaştere, de înţelegere; desenând, înveţi şi pricepi. Şi, evident, ca arhitect sau designer, desenând, clădeşti; defineşti spaţii, obiecte şi construcţii, faci posibilă şi, într-un sens, realizezi edificarea, înainte ca ea să se producă.
„Il disegno è una cosa mentale”…
… se zice că ar fi zis Leonardo. Şi parcă pe el îţi vine să îl crezi. Cu acest fir conducător în minte, ne-am asumat să construim un dosar cât se poate de eclectic, dar în care legăturile, uneori neaşteptate, abundă.
Ca un făcut, primul şi cel mai vast material din dosar se referă tot la un italian, Beniamino Servino. Pentru acest arhitect ataşat visceral de tradiţie şi în acelaşi timp iconoclast, metoda de desen şi metoda arhitecturală sunt pur şi simplu acelaşi lucru, exprimă aceleaşi principii, valori şi obsesii. Cercetare înseamnă proiectare, înseamnă desen, iar desenele sale sunt la fel de inclasabile ca şi producţia sa arhitecturală.
*Beniamino Servino: A B A C U S – taxonomia repertoriului formal al sinelui, „cutiile de pe raft”
Următoarele articole vorbesc despre entuziasmul profund critic faţă de tehnologie şi despre producerea nu atât de desene, cât de lumi. Cu Eugen Ursu de la Graphein am vorbit despre cum fiecare scanare 3D devine bază a reconstruirii digitale a spaţiului real.
*Graphein: Bucharest Building Blocks
Răzvan Zamfira (Interrobang) reconstruieşte universul prin (vizualizări de) date şi e profund implicat în modurile de comunicare ale arhitecturii către cei care nu sunt arhitecţi.
Claudiu Bârsan (Neomorph) mi-a fost student. Apropo de discuţia desen de mână versus desen pe calculator: desena foarte, foarte bine de mână. A descoperit apoi computerul şi a trecut de la vizualizări de arhitectură (excelente) la o activitate interdisciplinară, aflată undeva între arhitectură, design computaţional şi artă.
Maria Mandea şi Teodora Ungureanu de la Super Serios trec şi ele în mod elegant de la arhitectură la design grafic şi proiecte de interacţiune. „Randarea trebuie să fie mai mult decât o randare.”
Avem şi două subiecte pedagogice: un concurs studenţesc organizat de Zeppelin în perioada de izolare, precum şi un articol despre şcoala italiană, în care se învaţă mulţi ani de zile istoria artei, cu ajutorul manualelor deştepte, dar şi prin exerciţii de desen: când desenezi în clasa a şasea ordinele clasice, sigur te uiţi altfel la patrimoniu.
Ultimele două materiale se referă la istorie; de fapt, la reînţelegerea şi chiar refacerea conceptuală sau simbolică a istoriei. Locuinţa românească. Un fişier a Cristinei Constantin şi a lui Cosmin Pavel este o arhivă ce cuprinde sute de planuri redesenate ale caselor din România, din neolitic şi până în 1940: „Un atlas de case, o sumă de desene, însoţite de fotografii şi citate lapidare”, o arhivă operaţională, gândită în mod expres ca sursă pentru arhitecturi viitoare.
Proiectul lui Horia Marinescu este foarte diferit: o exorcizare prin desen a dramei sociale şi personale a Bucureştiului distrus în anii ’80, o utilizare a desenului ca instrument al memoriei.
* Horia Marinescu: București, exorcism / Orașul se întoarce / Solaris, un viitor mai bun
Cu regretul că nu am putut să vă oferim un dosar de vreo 3 ori mai mare – mai era nevoie de o discuţie des¬pre noile programe de CAD, despre realitate virtuală şi inteligenţă artificială, despre arhitectură şi bandă desenată şi despre multe alte lucruri –, vă aşteptăm să vă uitaţi şi să citiţi. Şi, desigur, să desenaţi. Mai ales acum, în perioadă de pandemie şi de maximă depresie.
*Notă – ilustrația din deschidere: Arhitectură, arhitect, ceilalţi. Imagine extrasă din Agustín Ferrer Casas, Mies (album de bandă desenată). În viitorul număr Zeppelin vom publica un articol extensiv despre această carte.
*Dosarul complet poate fi citit în ediția de vară Zeppelin #158 – disponibilă în librăriile Cărturești, Inmedio și Relay sau poate fi comandată aici, la prețul de librărie (28 RON), căci preluăm noi în continuare costurile de transport pentru toate livrările interne.
Sau, ca să ne ajutăm reciproc și mai tare, puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, care să o includă – aici.
Râmânem aproape, lucrăm ca să vă putem informa și să putem visa împreună.
