Text: Judit Balko
Foto: Mihai Balko, Tiberiu Mihail Cimpoeru, Radu Boeru, Gabriel Boldiș
Termenul de artă publică, așa cum se dezvoltă în spațiul occidental începând cu anii ’60, este un termen-umbrelă, care acoperă abordări artistice diferite, ce variază de la intervenţii cu caracter permanent la cele cu caracter efemer, de la sculptură statuară la performance sau intervenţii cu sunet şi proiecte participative în care accentul este pus pe dezvoltarea unei relaţii de colaborare între în membrii unui grup sau comunităţi.
Trăsătura comună ce leagă aceste abordări este interesul pentru a adresa noţiunea de public, înţeles şi abordat fie în relaţie cu spaţiul public urban, fie ca audienţă, fie cu sensul de grup sau comunitate cu valori şi interese comune, fie ca sferă publică. Direcţiile paralele şi uneori opuse de definire şi dezvoltare a acestei practici s-au născut datorită faptului că acestea au luat în considerare diferite perspective de înţelegere a termenului de public.
Arta publică trebuie să răspundă unor alte cerinţe decât cea expusă în spaţiile consacrate, cum ar fi muzeele sau galeriile; ea trebuie să ia în considerare contextul social, politic, economic și cultural și specificul spaţiului şi cadrului pentru care este creată şi în care este prezentă. O importanţă egală este acordată atât valorii artistice, cât şi modului şi direcţiei în care este dezvoltată dimensiunea publică a acesteia; mai exact, în ce mod aceste abordări explorează noi tipuri de relaţii în raport cu multiplele perspective pe care această noţiune le deschide sau în ce mod le valorifică pe cele consacrate deja. Este relevantă în această direcţie observaţia istoricului de artă american Hilde Heine, care atrăgea atenţia asupra faptului că strict vorbind nici o formă de artă nu este privată, deoarece fiecare lucrare este creată cu intenţia de a fi făcută publică.
În România, căderea regimului comunist în 1989 a deschis încet și cu greu spațiul public ca o nouă arenă de manifestare artistică. Un sfert de veac mai târziu, arta publică românească este în continuare dominată de monumentul sculptural, acesta fiind consacrat și legitimat de regimul politic actual ca singura manifestare artistică în spațiul public. Comemorarea victimelor și glorificarea trecutului sunt principalele funcții ale monumentului și recursul la valorile , identitatea și istoria națională justifică prezența lor în spațiul public. Este o formă de artă care continuă direcția deschisă în secolul al XIX-lea unde avea rolul de promovare și afirmare a identității naționale a României moderne, fie prin recursul la figurile emblematice ale istoriei – care suferă un proces de mitizare –, fie prin glorificarea evenimentelor marcante ale istoriei. Se continuă în timpul regimului comunist ca mijloc de propagandă a ideologiei comuniste și a noilor valori, Pantheonul figurilor emblematice suferind astfel diferite schimbări și fluctuații impuse de nevoile vremii. După 1989 noul regim politic, tot prin recursul la monument – înțeles în sensul său clasic de figură/ri pe soclu –, a simțit nevoia de a-și reafirma valorile naționale și identitare pe care oamenii politici le susțin și cu care urmăresc să se identifice și să fie identificați și, prin urmare, legitimizați în poziția politică pe care o ocupă, fără a simți nevoia unei dezbateri sau analize mai ample a acestei forme de artă și a posibilităților de exprimare actuale.
*MIHAI BALKO, Un monument, 2015, Bd. Nicolae Bălcescu
Programul de artă publică „Spațiu Expandat” s-a născut din dorința de a explora alte posibilități de exprimare artistică în spațiul public decât cele consacrate deja, pe de o parte și pe de altă parte de a stabili o legătură nouă și mult mai direct cu publicul larg. Temporalitatea intervențiilor dezvoltate în cadrul programului permite artiștilor de a aborda forme artistice diferite, de la instalație sculpturală la performance, dar și de a atinge subiecte actuale, sensibile, chiar controversate. Din 2011 până în prezent fiecare ediție a programului a fost concentrată pe dezvoltarea unei teme/subiect considerat de interes și care să incite la dialog și interacțiune între artiști și publicul larg. Ediția de anul acesta, intitulată Cool monuments – hot heads, se structurează în jurul noțiunii de monument de for public, propunându-și să exploreze multiplele direcții pe care prezența acestuia în spațiul public le deschide, chestionând concepte precum monumentalizare, memorializare, comemorare, memorie colectivă, identitate națională, spațiu public, comunitate.
În 2016 tema proiectului a fost „Zona gri” și a urmărit o examinare critică a modului cum multidimensionalitatea spaţiului public se regăseşte cu adevărat în viaţa urbană, cine modelează spaţiul public, cum se delimitează acesta în raport cu interesele private, care sunt posibilităţile de chestionare sau subminare a ordinii stabilite de cei aflaţi în poziţii de putere pe plan politic, economic sau social. Mai mult decât în anii precedenţi, atenţia noastră a fost direcţionată spre investigarea noţiunii de spaţiu public, pornind de la definirea acestuia ca spaţiu urban deţinut şi folosit în comun de către toţi locuitorii şi care, cel puţin în teorie, este accesat liber şi egal de către toţi cetăţenii.
*MIKLOS ONUCSAN, Atenţie, cad frunzele!, Instalaţie, 2016, Bd. Regina Elisabeta
Diferite ca subiect şi modalitate de abordare, mergând de la aparentul umor a lui Miklos Onucsan în „Atenţie! cad frunzele” la exerciţiul de anduranţă al Elanei Katz în „Spuneau că este o noapte călduroasă, fără precipitaţii”, cele şase intervenţii au relevat un spaţiu public mai degrabă anacronic şi disfuncţional decât unul bazat pe dialog şi respect reciproc în ce priveşte raportul dintre cetăţeni, grupuri distincte care îşi revendică o poziţie în spaţiul public şi între aceştia şi instituţiile publice care administrează domeniul public.
*ELANA KATZ, Spuneau că va fi o seară călduroasă, fără precipitaţii , performance, 2016, Bd. Unirii.
Însăşi prezenţa în spaţiul public a unor lucrări de artă contemporană care nu se încadrează într-o formă general acceptată şi recunoscută ca artă ridică semne de întrebare. Arta nu este văzută ca un mijloc prin care se poate atrage atenţia asupra unei chestiuni marginalizate de discursurile oficiale sau prin care se poate aborda o poziţie critică, fiind înţeleasă mai degrabă ca fiind ceva frumos, decorativ, apreciată prin prisma valorii estetice, a posibilităţii de a ne încânta şi nu de a ne provoca o reacţie, un gând, o atitudine critică.
Organizarea unui proiect de artă în spaţiul public presupune, în prezent, în Bucureşti, o negociere cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti privind ce, unde şi când se poate realiza. Lipsa unui cadru legislativ care să recunoască demersurile artistice şi prezenţa artei în spaţiul public ca ceva normal şi oportun transformă aceste negocieri în chestionări de tipul „da’ de ce sunt toate atât de triste” şi neasumare a unei poziţii de susţinere a unor lucrări de artă pe motiv că acestea adoptă o poziţie neconfortabilă, care poate atrage critici asupra celor care le promovează.
*RADU BOERU, Parcă peste tot, 2016, instalaţie, Calea Victoriei.
Reacţiile provocate de intervenţia lui Radu Boeru în presă, printre cetăţeni, dar mai ales în rândul administraţiei publice, şi care au dus la înlăturarea rapidă a acesteia chiar înainte de deschiderea oficială a proiectului, au relevat existenţa unei stări de neîncredere şi de antagonism între nevoile şi aşteptările bucureştenilor, ale diverselor grupuri coagulate pentru a-şi revendica un loc în spaţiul public – cum este comunitatea bicicliştilor – şi administraţia locală. Vocile care au primat în acest caz nu au fost cele majoritare care au înţeles critica şi umorul artistului, materializate în parcări fictive în locuri imposibile, cum ar fi scările care coboară spre Biserica Kretzulescu, din vecinătatea Muzeului Naţional de Artă. Intervenţia de artă nu a fost înţeleasă ca posibilitate de a genera un dialog constructiv, ci ca o agresiune îndreptată împotriva unui anumit grup sau instituţie.
* RADU BOERU, Parcă peste tot, 2016, instalaţie, Calea Victoriei. Imagine după eliminarea instalației
Aceeaşi privire acuzatoare a fost îndreptată şi spre lucrarea lui Mihai Balko cu lingourile-coşciug, considerată incomodă în vecinătatea Băncii Naţionale. (fotografia din deschiderea articolului: MIHAI BALKO, Tezaurul României, instalație, 2016, Str. Lipscani.)
Este surprinzătoare, în acest context, lipsa de reacţie (negativă) la acţiunea performativă a lui Dan Acostioaei sau la intervenţia duoului Monotremu, care a folosit steagul României ca o critică tocmai la naţionalismul la care astfel de simboluri trimit.
*MONOTREMU, Nu te ține nimeni aici, instalaţie, Bd. Dacia,
Reacţiile virulente, nejustificate, ca şi lipsa de reacţie, sunt simptomatice pentru contextul românesc. Spaţiu public pare astfel un câmp de bătălie pe care îşi dispută prezenţa mai mulţi actori, în care vocile mai puternice le acoperă pe cele mai slabe, mai puţin intruzive sau abuzive. Se conturează un spaţiu incert, care nu este chiar public, dar nici privat, în care opera de artă se delimitează ca un intrus care ne arată ceea ce nu vrem să vedem.
Info:
Spaţiu expandat este un program de artă publică, iniţiat de Asociaţia Volum Art, autorii conceptului fiind Judit Balko si Mihai Balko.
Notă:
Ulterior redactării acestui articol – parcă premonitoriu, am fost informați că actuala ediție, Spatiu Expandat #7 a suferit o reconfigurare din pricina autorităților:
“În 2017, nu am putut amplasa intervențiile artistice în spațiul public pentru care au fost gândite, ca urmare a refuzului autorității locale, Primăria Municipiului București, de acorda autorizațiile, în premieră după șase ani.
În data de 11 octombrie Mihai Balko, Silvia Amancei & Bogdan Armanu și Igor Grubic au prezentat versiuni realizate performativ care să semnaleze absența obiectului din locul și contextul urban concret în care ar fi trebuit amplasat.
Lucrările fac acum parte, cu ajutorul și prin amabilitatea MNAC, dintr-un parc ficțional al memoriei dedicat (contra)monumentelor care nu au putut fi amplasate în spațiul public, fiind expuse între 12 octombrie și 12 noiembrie în curtea interioară a Muzeului Național de Artă Contemporană – București.”
volumart.org / spatiuexpandat.wordpress.com / Fb.com.Spatiu-Expandat
Credite instalații:
(în ordinea prezentării fotografiilor, de sus în jos)
MIHAI BALKO, Tezaurul României, instalaţie, 2016, Str. Lipscani.
Artistul şi-a propus să dea o formă fizică, materială, unui subiect care apare recurent în discursurile din sfera publică – tezaurul României. (..) Lucrarea urmăreşte să provoace o reflexie critică asupra modului în care se construieşte discursul în sfera publică şi a modului în care diversele poziţii adoptate exploatează frici şi temeri colective pentru a obţine un anumit tip de răspuns. Pe de altă parte, lucrarea se referă la un mod diferit de citire a noţiunii de tezaur, înţeles ca resursă umană. În acest sens, ea este o deconstrucţie a unui monument iconic al României, Coloana Infinitului. Ideea sacrificiului infinit şi glorificarea publică a eroilor sunt privite şi chestionate prin perspectiva impactului asupra vieţilor individuale, private, şi a dramei personale pe care o provoacă în numele unui bine comun.
Mihai Balko, Un monument, 2015, Bd. Nicolae Bălcescu.
„Monumentul (…) de faţă este un mutant care marchează, 25 de ani mai târziu, mutaţia simbolisticii din spaţiul public de la partidului unic la religia unică, salvarea noastră, a tuturor. Fostele energii direcţionate spre construirea comunismului prin ridicarea de fabrici şi uzine sunt acum îndreptate spre clădirea noilor „fabrici” ale ortodoxiei alături de omniprezentele cruci care marchează locul unei morţi violente şi instalaţiile de ţevi de la reţeaua de gaze.”
MIKLOS ONUCSAN, Atenţie, cad frunzele!, Instalaţie, 2016, Bd. Regina Elisabeta
Numeroasele ghidaje şi atenţionări care populează spaţiile urbane, cu un pretins rol de protejare a confortului şi siguranţei pietonilor, au, de obicei, în oraşele noastre un rol mai curând cinic, decât unul practic. (…) Pe de altă parte, autorul a găsit o motivaţie pentru această intervenţie în ceea ce i se pare a fi o absenţă tot mai mare a oamenilor în timp ce sunt prezenţi fizic în spaţiul urban. (….) Intervenția e o semnalizare a unui fapt banal a cărui poetică se bazează pe enunţarea unui adevăr incontestabil şi a cărui receptare necesită un scurt moment de lectură, care introduce un bruiaj în peisajul comunicării de mesaje din spaţiul urban, deopotrivă ironic şi contemplativ.
ELANA KATZ, Spuneau că va fi o seară călduroasă, fără precipitaţii, performance, 2016, Bd. Unirii.
Este vorba de o acţiune performativă alegorică. Ceea ce „ei” – o autoritate neidentificată – spun că este adevărat este crezut fără urmă de îndoială, în pofida unei realităţi care arată contrariul. Artista urmează în mod pasiv comportamentul standard recomandat social pentru „o noapte călduroasă, fără precipitaţii”. Acţiunea reflectă loialitatea oarbă şi conformismul în raport cu structura autorităţii în societate.
RADU BOERU, Parcă peste tot, 2016, instalaţie, Calea Victoriei.
Dată fiind creşterea uriaşă a numărului de maşini, locurile de parcare au devenit insuficiente. Negocierea care se poartă între cetăţeni şi autorităţi pentru revendicarea lor capătă astfel dimensiuni antologice, spaţiul public devenind prima victimă, sub aspect estetic şi funcţional. Drept răspuns, artistul a creat seria de parcări intitulată ironic Parcă peste tot, dorind să trezească reacţii din partea oamenilor care iau contact cu lucrarea şi să îi provoace să conştientizeze cât de important este ca spaţiul public să rămână spaţiu public, şi nu altceva.
MONOTREMU, Nu te ține nimeni aici, instalaţie, Bd. Dacia,
Lucrarea este o încercare de a aduce în discuţie patriotismul şi naţionalismul, modul în care acestea influenţează sfera publică şi cea privată, precum şi deciziile care afectează destinul vieţilor personale şi, implicit, al unei societăţi. Pe fondul resuscitărilor recente ale mişcărilor xenofobe şi de extremă dreapta, lucrarea îşi propune să transforme stindardul tricolor, dintr-un mediu al naţionalismului, într-un mijloc de supravieţuire personală.
