revistă online
ISSN 3008-2986 ISSN-L 2069-721X

Highlights Zeppelin #146 (iunie – august 2017)

DOSAR: ECO‑DECO
Sustenabilitatea nu ucide poezia: şcoala de arte a lui Steven Holl în Iowa (p. 016). Marius Şoflete e inginerul pe care şi‑l doresc arhitecţii (p. 050). Hi‑tech de faţade la Paris (p. 062). În Ţinutul Pădurenilor,o casă nouă din pământ (p. 70). Casa de gheaţă din Elveţia (p. 078). Casa de pe bloc (p. 106). Catastrofa reabilitării termice (p. 134).

PRECUM ŞI:
Clasicism şi voluptate: un bloc de ADN BA în Bucureşti (p. 152). Muzeul Literaturii Române îşi are din nou locul său (p. 168). La birou, intr‑o realitate alternativă (p. 188). Oraşul văzut de un administrator de bloc (p. 208).

 

intro-dosar-eco-deco

Intro DOSAR: O sustenabilitate de bun‑simţ
Text: Ştefan Ghenciulescu / Foto: © Ştefan Tuchilă – Depozit de gheaţă, Meybod, Iran

Haideţi să o recunoaştem: şi cei mai aprigi adepţi ai ecologiei dintre noi ne‑am cam săturat de invazia de arhitectură, design şi produse „green”, de proceduri prea des strict formale, de reciclări nu întotdeauna justificate sau de discursuri moralizatoare. Ce a fost odată o alternativă curajoasă pare să fi devenit azi o mantra, o colecţie de clişee şi, mai important, o combinaţie între politică, logica hiperreglementării şi cea comercială. Uneori, cu implicaţii cel puţin discutabile. Eu, unul, recunosc că mă enervez dacă nu am voie să deschid fereastra iarna sau când, în numele durabilităţii, în oraşul meu se acoperă cu termosistem zeci de mii de metri pătraţi de arhitectură valoroasă.

Şi totuşi, nevoia de sustenabilitate (şi în arhitectură) e nu doar reală, ci şi vitală. Şi suntem cu toţii responsabili.
Banchiza chiar se topeşte, încălzirea climatică e o realitate, şi nu o conspiraţie aşa cum crede încă multă lume pe la noi. Iar faptul că Trump tocmai a ieşit din acordul de la Paris îţi dă nişte fiori atât de reci, că parcă brusc încep să îţi placă din nou standardele şi politicile care încearcă să salveze ce s‑o mai putea. Dincolo de încălzire, nonîncălzire, simţim cu toţii că nu se mai poate: că ne sufocăm pe stradă, că e stupid să faci faţade mari din sticlă către sud, că nu mai avem resurse, loc, că stricăm definitiv ce a mai rămas dintr‑un mediu, să‑i zicem natural.

Dincolo de acapararea comercială (cu părţile ei bune, în fond – dacă nu intră şi banii în joc, nu iese nimic), de discursuri moralizatoare şi de excesele de tot felul, majoritatea celor care se implică, şi în domeniul nostru, o fac în mod cinstit şi responsabil.
Mai mult decât atât, trebuie să recunoaştem că noua paradigmă e fertilă pentru inovaţie şi creativitate. Şi‑atunci? Cum ne orientăm? Ce înseamnă să faci pe bune arhitectură sustenabilă? Cum evităm şi reparăm greşeli? Care e sustenabilitatea de dincolo de bifarea indicilor şi de alegerea din catalog a cutărui material?

Subiectul e atât de vast, încât a trebuit să ne restrângem aria de discuţie. Astfel, sustenabilitatea socială apare foarte puţin (vom mai reveni). În schimb, am încercat să prezentăm cât mai multe perspective, să dăm drumul la critică, dar să ne şi bucurăm de lucrurile bune şi frumoase. Va fi un montagne‑russe, cu ingineri, arhitecţi şi economişti, cu multe interviuri, cu case la ţară, faţade tehnologice şi pavilioane din gheaţă.

Am deschis dosarul cu un pur şi simplu foarte bun exemplu de arhitectură. Clădirea pentru Arte Vizuale de la Universitatea din Iowa a lui Steven Holl arată că integrarea în mod natural a sustenabilităţii nu ucide, ci susţine poezia şi crearea unui loc bun.
Zoom‑out şi planăm deasupra oraşului. Pentru că, înainte de indici şi materiale, primul palier, şi de fapt cel esenţial, ar trebui să fie cel al urbanismului. Poate că nu ne place, dar o casă dintr‑o suburbie îndepărtată nu prea e ecologică din punctul de vedere al utilizării terenului, accesibilitate etc., oricât de pasivă ar fi prin arhitectură şi soluţii. Eugen Pănescu aduce în discuţie densitatea, mobilitatea şi politicile urbane.
Tehnologia şi gândirea holistică sunt subiectul următorului grup de articole. Transsolar se ocupă de inginerie climatică, şi o face împreună cu arhitecţii (unii dintre ei, din elita mondială) şi urmărind nu certificările, ci întrebările esenţiale – în proiecte care variază de la terminale de câţiva kilometri la o şcoală provizorie pentru copii refugiaţi din Liban. Marius Şoflete e genul de inginer creative pe care şi‑l doreşte orice arhitect; acum e pe cale să construiască o practică de inginerie complexă, integrând structurile, instalaţiile, proiectul climatic şi energetic. Printre alţi arhitecţi, lucrează şi cu Raluca Munteanu, care ne‑a povestit despre pionieratul proiectării de case pasive în România. Am terminat secţiunea cu trei lucrări ale biroului francez Brenac & Gonzalez & Associés: clădirile rămân undeva în fundal, articolul se concentrează pe faţade ca sisteme de relaţionare cu mediul.

La extrema cealaltă (aparent) e sustenabilitatea unplugged: o casă din pământ din România, de la ai cărei autori – Arhigest – am împrumutat metafora mai de sus; o „stupa de gheaţă” elveţiană prin care se păstrează apa în regiuni alpine şi prin care natura devine în mod literal spaţiu arhitectural, dar şi un reportaj despre formidabilele dispozitive climatice din vechiul Iran: eficienţă verificată şi arhitectură excepţională.
Cumva legată de recuperarea tradiţiei e sustenabilitatea invizibilă dată de permanenţă şi adaptabilitate: arhitectura puternică ce poate supravieţui dincolo de funcţiunea iniţială şi o face de‑a lungul secolelor, ca în articolul critic semnat de Alexandru Beşliu şi Cosmin Gălăţianu; arhitectura redusă la esenţă în două proiecte publice ale biroului francez Muoto sau pur şi simplu arhitectura ce devine resursă – ca blocul fără calităţi pe care Poster l‑au folosit drept soclu pentru o casă deasupra oraşului.
Regulile şi politicile fac subiectul următoarelor două articole: piaţa „verde” din România, cu bani, interese, strategii despre care ne‑au vorbit cei de la Romanian Green Buildings Council; şi controversa generată de programele oficiale de reabilitare termică; directivele UE şi nevoia clară de confort şi de economisire a energiei sunt extrem de populare, însă au generat intervenţii de o calitate problematică şi distrugeri ale patrimoniului construit.
Terminăm cu un proiect mic, ieftin şi social: pentru o asociaţie de reinserţie socială prin intermediul reciclării, Justin Baroncea şi colegii săi au proiectat un spaţiu care reciclează aproape tot.

În încheiere, aş mai zice doar atât: poate că această introducere sugerează o împărţire foarte clară pe categorii, însă în cursul preparării dosarului, am văzut cum ele s‑au infiltrat reciproc şi cum aceleaşi teme revin în contexte uneori neaşteptate. De exemplu, Ştefan Tuchilă, autorul articolului despre arhitectura tradiţională din Iran, este şi coautor al sistemelor de faţadă din Franţa. Ventilaţia naturală (puţin ajutată), nevoia casei de a respira şi folosirea mijloacelor pasive înaintea tehnologiilor foarte scumpe apare de mai multe ori în dosar, la fel ca şi problemele reabilitării superficiale. După experienţa acestui dosar, nu vă putem da un portret‑robot al arhitectului „eco” (vai, cum sună!). Dar se pare că, decât să adune puncte, el alege să proiecteze inteligent, colaborează; reinventează; se gândeşte cum simt oamenii, dar şi cum s‑au descurcat înainte.

Normele sunt bune, dar uneori e mai e productiv să începi prin a proteja de soare ferestrele. Sustenabilitatea e şi ea o chestiune de bun‑simţ.

Sumarul completaici

Zeppelin 146 (iunie – august 2017) este disponibil în librăriile Cărturești, librăriile Humanitas, Inmedio și Relay sau poate fi comandat online chiar aici, la prețul de 28 de lei, la care se adaugă transportul prin curier în valoare de 12 lei.
Sau puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, aici.

Sari la conținut