Text: Ștefan Ghenciulescu
Un val uriaș de spumă de baie înghite câmpuri și pajiști: veselia suprarealistă a imaginii nu prea se potrivește cu disperarea cu care păstorii își trag animalele din calea bulelor. Într-un cu totul alt peisaj, tineri zâmbesc în tipice fotografii comemorative. Nu sunt ca de obicei soldați, membri ai organizațiilor umanitare sau reporteri, ci arhitecți uciși în timp ce documentau spulberarea orașului istoric Alep. Subiectele celor două filme de care voi vorbi aici sunt complet diferite, au însă în comun un caracter tragic, dar și o documentare atentă, și, la un moment dat, o perspectivă care câștigă în optimism fără a-și pierde din luciditate. Le puteți vedea la UrbanEye 2016.
„H2Omx”
Este, așa cum îi arată și numele despre apă și Mexic, de fapt, mai ales despre Mexico City. Metropolei delirante de zeci de milioane de locuitori nu îi mai ajunge de mult propriul bazin acvifer și își ia apa din alte sisteme, creând acolo și mai ales pe drum lipsuri pentru populațiile respective. În oraș în sine, accesul la apă este caracterizat de probleme și de inegalități extreme, iar, în perspectiva creșterii populației la 29 de milioane în 2030, modul actual de funcționare va deveni complet nesustenabil.
Mergând mai departe pe firul apei, filmul se ocupă de evacuare. Doar cca. 7 % din apa uzată este acum tratată, iar regiunea din aval primește în plin ceea ce iese din oraș. Marele Canal de Drenaj este în aer liber și are 60 de km. Din când în când mai dă pe afară. Iar spuma de care vorbeam la început ia naștere din combinația dintre apă, gunoaie de tot felul și detergenții ce ajung tot în canalizare. După evaporare, spuma lasă în urma ei lanuri de noroi otrăvitor. Însă tot apa reziduală ajunge și să fertilizeze câmpuri agricole, producând recolte de 5-10 ori mai bogate – recolte care, ce-i drept, nu ies întotdeauna bine la analizele privind metalele grele. Iar legumele și cerealele se întorc, în cea mai mare parte, tot la orășenii ce au produs gunoiul.
De-a lungul întregului traseu, povestea orașului și a apei este și una a eforturilor de a schimba direcția generală – de la mari investiții publice la proiectele alternative cum ar fi cel al organizației Isla Urbana, în care designeri și ingineri construiesc împreună cu locuitorii satelor de pe drumul apei sisteme comunitare de recuperarea apei de ploaie. Ai zice că e obișnuitul proiect comunitar hipsteresc, până auzi de miile (!) de operațiuni deja realizate, și care astăzi încep să pătrundă și la oraș. De urmărit.
H2Omx / Regizori:Jose Cohen, Lorenzo Hagerman / Mexic / 2013 / Durata:82 min
http://urbaneye.ro/films/h2omx/
The Destruction of Memory
Recunosc cinstit că am avut ezitări înainte de-a mă uita la acest film, pentru că mă așteptam mai degrabă la o reluare sintetică a imaginilor insuportabile pe care le-am tot văzut cu toții în ultima vreme, legate mai ales de Orientul mijlociu – Isis la Palmyra și Mosul, orașele minunate ale Siriei făcute praf în paralel cu atrocitățile contra populației. Dar acest documentar e cu mult mai mult de-atât. E adevărat, subiectul îl constituie distrugerile voite ale patrimoniului, adică acele situații în care se pierd lucruri nu în mod colateral, ci datorită unei voințe exprese. Patrimoniul devine țintă, simbol și instrument al ștergerii memoriei, al identității și chiar ale existenței comunității. Iar documentarul ne plimbă prin istorie, de la genocidele începutului de secol la nazism, la doilea război mondial, la războiului civil din fosta Iugoslavia și la evenimente mai recente. Însă o face vorbind tot timpul și de modul în care indivizi dedicați și comunitatea internațională au reacționat și au încercat, după fiecare episod, să repare ce se mai putea repara și, mai ales, să găsească reguli și strategii pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple.
Și aici documentarul devine extrem de instructiv, punând lupta contra crimelor împotriva patrimoniului în contextul marilor crime împotriva oamenilor. Eu unul habar nu aveam, de exemplu, că Ralph Lemkin, cel care a supraviețuit nazismul, care a inventat termenul de genocid și a inițiat Convenția împotriva Genocidului, a introdus și genocidul cultural în draft-ul Convenției. Prevederea a trecut, dar aceasta a marcat cumva începutul unui întreg proces, prin care se încearcă legarea problemei patrimoniului de cea umanitară. Deocamdată aceste acte intră la crime de război, ceea ce face pe de parte ca acțiunile din timp de (relativă) pace să nu intre în discuție, iar pe de alta, să se poată aproape întotdeauna găsi justificări militare pentru ele.
O să vedeți în film cum lucrurile se mișcă, chiar dacă foarte încet. E vorba de un proces lent de conștientizare culturală și de acțiune politică. Sigur, pentru conflictele în curs, nu poți aștepta evoluții internaționale și trebuie să acționezi direct. Arhitecții uciși de care vorbeam la început sunt reprezentativi pentru eroismul de care e nevoie în cadrul unor astfel de acțiuni. Filmul abundă în exemple de colaborare, de salvare in-extremis, sau de documentare și de inițiere a restaurării/reconstrucției. Iar, după calmare și în cazurile bune, cum a fost cel al Frauenkirche din Berlin sau al unora din moscheile Bosniei, refacerea a inclus și inițierea unui proces de reconciliere.
Un film cu o abundență de orori, dar și cu multă speranță.
The Destruction Of Memory / Regizor:Tim Slade /
USA / 2015 / Durata:85 min
http://urbaneye.ro/films/the-destruction-of-memory/
Despre festival
UrbanEye Film Festival aduce între 16 și 20 noiembrie la cinematograful Cinema Elvira Popescu și Cinemateca Eforie din București documentare care vorbesc despre mediul construit și viața urbană și sunt dedicate tuturor celor interesați de orașul în care trăiesc.
UrbanEye este un proiect al asociației ARTA în dialog, iar a treia ediție a festivalului este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București – Orașul in-vizibil și co-finanțat de Ordinul Arhitecților din România din timbrul arhitecturii.
www.urbaneye.ro
