Text: Ioana Calen*
Într-o perioadă de control excesiv al culturii media, în jurul aparatelor radio și TV și antenelor capricioase s-a dezvoltat un adevărat cult național. Poate consumul excesiv de televiziune din România actuală, mai mare decât în toate țările europene, se datorează formelor reminiscente ale acestui cult, dincolo de factorii sociali care țin de puterea de cumpărare a românilor a altor tipuri de produse culturale, dar și de factori educaționali ce țin de prioritățile de consum.
Evenimentele din 1989 au rămas în istorie drept “Prima revoluție televizată”, întrucât o țară întreagă a urmărit revoluția în fața televizorului. Imersiunea în evenimentele acelei perioade facilitată de televiziune a scos mii de oameni în stradă, mulți dintre aceștia plecând din orașele din provincie către București pentru a lua parte la aceste evenimente istorice. Casele celor dotați cu aparat TV erau ticsite de rude și prieteni care veneau să urmărească împreună evenimentele, repetând adesea ritualul cu antena. Din acest punct de vedere, românii au avut un tip de participare indirect la revoluție prin faptul că se imersau la nivel de grup în acea bucată de revoluție bine regizată și controlată pe alocuri, care era difuzată la TV.
În primele luni după revoluție, televiziunea s-a transformat brusc din instrument de propagandă comunistă într-unul de propagandă “democratică”, fiind folosită de noua clasă politică drept platformă de manipulare, de la clasicul apel la frica colectivă de “teroriști” până la emisiunile de divertisment ce însoțeau manifestațiile din stradă și care încercau să direcționeze atenția populației către anumite stări, trăiri, valori și informații ce au facilitat calea către președinție lui Ion Iliescu și noilor grupuri politice dominante formate din rândul foștilor membri PCR. Deși apăruseră ziare și reviste ce constituiau exerciții de presă autentică și se distribuiau în tiraje enorme, televiziunea a rămas, până la ora actuală, cea mai consumată formă de media, dar și de cultură din România.
Accesul la conținut media a fost de multe ori însoțit de un proces transgresiv atât față de limitele culturale impuse de regimul comunist, cu ajutorul antenelor ce facilitau accesul la posturi interzise, cât și față de limitele comerciale ale capitalismului, prin piraterie și spargerea codurilor și regulilor de acces (hacking) și o cultură non-individualistă a sharingului. Iar antenele prezente încă pe acoperișurile din București sunt singurele relicve ale genezei acestui fenomen ale cărui ecouri sunt din plin resimțite în straturile de adâncime ale culturii.
Anii ‘90 au însemnat prima deschidere TV către transmisia prin satelit (Mediaset-ul era pe 62 Est, canalele nemțești, pe 19 Est, Sky-urile, la 28 Est etc.), clădirile au fost împânzite de antene parabolice și tot atunci au început și primele forme de sharing.
Mulți dintre locuitorii la bloc își legau televizoarele în rețea, astfel că cei de la etajele inferioare puteau urmărea ce urmăresc cei de la ultimul etaj și se întâmpla adesea ca aceștia să le bată la ușă să îi roage să lase televizorul deschis pe un anumit canal.
Apariția televiziunii prin cablu a adus cu sine noi metode de bricolaj, de data aceasta menite să fenteze plata către acces. Mulți utilizatori aveau acces la televiziune prin cablu cu ajutorul unor decodoare, mai ales pentru a prinde canalul HBO. Diversificarea ofertei media a coincis cu apariția primelor agenții de publicitate și a primelor posturi comerciale de televiziune. Cel mai popular dintre acestea, trustul media Pro, lansat în decembrie 1995, s-a erijat în vocea unei generații, “generația Pro”, al cărei lider a fost Andrei Gheorghe, realizatorul emisiunilor “Midnight Killer” și “13-14” între 1996 și 2002, ascultat cu religiozitate de adolescenții și tinerii din acea perioadă.
Datorită receptivității crescute la tehnologiile media, internetul a avut parte de o accesibilitate accelerată în cadrul consumatorilor finali, care și-au creat propriile lor structuri de acces cu mult înaintea companiilor private care ofereau conectivitate la internet. Obișnuiți să-și bricoleze calea către conținut interzis sau accesibil doar contra cost, utilizatorii din România au fost primii care au capitalizat accesul la internet prin crearea unor rețele de cartier peer-to-peer, pe bază de abonament care de cele mai multe ori consta într-o sumă modică. Primele rețele nu erau destinate sharingului de internet, ci jocurilor și sharingului de fișiere. În anii ‘95-’98 era ceva comun să-ți iei calculatorul cu tine la o petrecere care nu avea în centru socializarea, dansul și băutura, ci jocurile, care puteau dura zile întregi.
Odată cu primele servicii de conectare la internet prin dial-up au apărut și primele relețe de sharing de internet. Chiar dacă traficul era foarte încet (5-10 k/s) și, atunci când unul dintre membrii rețelei descărca fișiere, restul trebuiau să se rezume la o conexiune minimă spre inexistentă, puteau lua ulterior MP3-ul din computerul colegului de rețea în câteva minute. Rețelele peer-to-peer permiteau schimburile de fișiere de orice tip – filme, cărți și muzică piratate, la care aveai acces direct din computerul colegilor de rețea. Tipologia fizică a internetului românesc de la sfârșitul anilor ’90-începutul anilor 2000 avea multă personalitate, iar fenomenul rețelelor de cartier a fost unic în Europa. Orașele din România erau împânzite de cabluri trase între blocuri, dând un aspect haotic cartierelor. Un mecanism similar a existat mai târziu în Bengal, India și în unele zone din Africa, unde încă funcționează.
Rețelele au creat o serie de reflexe de consum bazate pe sharing într-o perioadă în care muzica și filmele erau cumpărate în versiunea piratată de la tarabele din oraș, cu copertele albumelor trase la xerox alb-negru, iar cărțile erau împrumutate până când ajungeau să se desprindă foile. Această mentalitate a pirateriei persistă și azi, bazată pe principiul că fișierele digitale, care pot fi replicate la infinit fără a afecta conținutul fișierului inițial, nu se pot supune acelorași reguli precum bunurile non-copiabile. Rapoartele actuale slabe ale cinematografelor autohtone, comparativ cu alte regiuni, care au încasări mai mici chiar odată cu apariția tehnologiilor 3D, își au rădăcinile în reflexele de consum create odată cu apariția culturii digitale în România și a legislației permisive în acest domeniu.
Consumul de cultură este mult mai ridicat dacă luăm în calcul conținutul piratat, mai ales în ceea ce privește consumul de filme și muzică și care s-a extins și asupra cărților, în special după apariția dispozitivelor bazate pe cerneală electronică ce permit citirea acestora în format digital, păstrând confortul formatului pe hârtie. Perioada rețelelor peer-to-peer a coincis cu pătrunderea pe piața din România a device-urilor electronice de filmat, fotografiat și înregistrat, iar nivelul de educație tehnologică era unul de bază în cazul majorității utilizatorilor, care nu își protejau conținutul personal, punând la comun întregul hard disk în care se regăseau înregistrări de la petreceri private, fotografii intime și fișiere pe care în general nu și le doreau în posesia prietenilor și vecinilor de bloc.
Marile rețele de cartier au fost cumpărate treptat de companii private ce ofereau servicii de acces, iar creșterea vitezei de internet a fost favorizată de furnizarea de servicii internet pe același cablu pe care sunt furnizate telefonia și, ulterior, serviciile TV. KAPPA, prima companie de cablu TV, a fost prima care a introdus modemurile pe acest tip de cablu. Firmele comerciale au dezvoltat, ulterior, propriile infrastructuri de fibră optică cu acoperire pe întregul teritoriu. Concurența foarte mare dintr-o piață saturată a dus la scăderea prețurilor, dar și obișnuința utilizatorilor de a găsi metode de acces gratuit sau cel puțin la prețuri reduse. Imediat după apariția ruterelor wireless, utilizatorii nu aveau reflexul să își paroleze rețeaua, astfel că laptopurile vecinilor se conectau automat la internet și nici măcar nu știau cine le oferă acest privilegiu. Ulterior, utilizatorii cu broadband au început să ofere acces contra cost la rețelele lor wireless pe un sistem asemănător rețelelor prin cablu.
Mentalitatea de azi este că internetul este la fel de indispensabil precum aerul, iar conexiunea online a fost înlocuită de cea inline – avem internetul în permanență cu noi prin intermediul telefoanelor inteligente pe care le verificăm înainte de a ne da jos din pat dimineața. Concurența de pe piața de telefonie mobilă a dus la o scădere a prețurilor, iar consumatorii români sunt amatori de gadgeturi de ultimă oră indiferent de statutul lor social, nivelul de educație sau venit. Antenele de pe clădirile marilor orașe, la care s-au adăugat în ultimii ani antenele impozante GSM constituie straturi tehnologice ce vorbesc despre istoria conectivității media la Români, o istorie foarte diferită de cea a țărilor occidentale.
* Cercetare și text pentru expoziția magi*k – o tehno-arheologie a orașului București, de la radio la internet, deschisă până pe 15 noiembrie 2016 @ MNAC Sala Dalles
Articole conexe:
magi*k. Istoria media printre straturile de antene. (1) Perioada interbelică
magi*k. Istoria media printre straturile de antene. (2) Perioada regimului communist
