Text: Ştefan Ghenciulescu
Dacă îţi plac(e să fotografiezi) ciocnirile, dezacordurile, decadenţa şi stridenţele, pitorescul simpatic şi uşor sordid, oraşul acesta este pentru tine. Aproape că nu trebuie să te chinui ca să îţi iasă un cadru cu construcţii vechi amestecate cu altele noi, cu adăugiri improvizate, cu detalii absurde.
Să treci de pitorescul facil, să disciplinezi cadrele şi discursul şi să ajungi să zici ceva despre oraş, dar, prin el, despre oameni şi urbanitate e ceva mai greu.
Fotografiile lui Tudor Prisăcariu par, la prima vedere, să celebreze banalul. Nu prea apar obişnuitele contraste eroice, ci nondialoguri, clădiri tăcute, o lipsă aproape completă de oameni.
Multă melancolie, care devine tot mai evidentă pe măsură ce te uiţi mai atent.
Şi, tot dacă te uiţi atent, începi să vezi că, de fapt, fiecare cadru extrage şi descrie o tipologie: alăturarea autistă, invazia reciprocă dintre centru şi periferie, nonspaţiul public, divorţul arhitecturii de oraş, abandonul, dar uneori şi un optimism uşor caraghios.
Toate fotografiile lui spun poveşti; uneori, pe măsură ce te cufunzi în imagine, nu doar că descoperi detalii şi corespondenţe subtile (ca în orice fotografie de bună calitate), însă pare că şi naraţiunea principală se descompune în fire secundare.
De ce tocmai acel bloc a fost reabilitat?
O sta cineva în rulota din parcarea de lângă calcan?
Se mai deschide vreodată bâlciul de pe maidan şi cine or fi oamenii de la picnic?
Absurdul e discret, însă totdeauna prezent.
În acelaşi timp, mi s‑a părut că empatia faţă de oraş şi locuitorii săi e întotdeauna prezentă. Tudor nu exploatează, ci dimpotrivă, înţelege şi respectă locurile şi oamenii prinşi în cadru. Şi le spune poveştile foarte bine.
Printr‑un efort de crowdfunding, o selecţie de 132 de fotografii realizate între septembrie 2012 şi noiembrie 2014 a apărut într‑o carte foarte frumoasă, tipărită la Fabrik. V‑o recomand intens.
