Explorarea unor noi sensuri ale vieţii urbane, soluţii pentru diverse probleme majore ale habitatului și un început al posibilităţilor de a exploata oraşele prin mijloace şi idei provenite din cultura digitală.
Text: Constantin Goagea / Foto: Ars Electronica, echipele proiectelor
Post City nu vorbeşte despre smart city, un termen mult prea tehnic care se referă doar la monitorizarea şi integrarea computerizată a tuturor reţelelor de energie, transport, gunoi ale unui oraş, dar postulează ideea că în acest moment adâncimea de sensuri ale unui oraş, intensitatea şi calitatea lui se dezvoltă nu prin construcţii mai mari şi mai multe, ci mai degrabă prin dezvoltarea unei societăţi sau şi mai bine spus a unor comunităţi smart.
Am selectat din acest mare festival câteva dintre proiectele premiate la categoriile principale şi alte câteva care dau o oarecare idee despre abordarea cu totul aparte pe care acest eveniment o aduce în contextul discuţiilor despre viitorul oraşelor.
Temps Mort (Idle Times) / Alex Verhaest (BE)
(AE, premiul secţiunii Computer Animation/ Film/VFX)
Tablourile din lucrarea Timpi morţi te fixau în mod ciudat. După câteva secunde de privit, stând în faţa lor, imaginile începeau să se mişte uşor, personajele începeau să respire. Lucrarea e alcătuită dintr‑un tablou mare, un fel de Cina cea de taină, avându-i pe toţi membrii familiei împreună, pictaţi de două ori (la dreapta şi la stânga lui Angelo povestitorul), înainte şi după suicidul tatălui. E greu să stabileşti când se întâmplă această retroficţiune, fiindcă pe de o parte tehnica de pictură trimite la vechea pictură flamandă cu clarobscururi puternice (Cranach cel Bătrân), imprimând un aer desuet sau vechi în tablou, pe de altă parte alienarea figurilor şi prezenţa unor device-uri în mâinile personajelor te aruncă în prezent. Portretele acestea investighează eşecul fiecărui personaj în a înţelege şi a comunica despre tragedia întâmplată, rămânând suspendaţi în gesturi mici, în angoase, într-un layer de timp deconectat de la realitate. Aflându-se în expoziţie şi sunând la un număr de telefon, privitorii acestei lucrări puteau auzi conversaţii mărunte, de complezenţă.
Chijikinkutsu / Nelo Akamatsu (JP)
(AE, premiul secţiunii Digital Musics & Sound Art)
O cameră albă, cu rafturi albe pe care stau câteva zeci/sute de pahare din sticlă, cu apă în ele, în fiecare pahar câte un ac premagnetizat, acele îmbrăcate într-o folie care le face să plutească pe apă. Pe fiecare pahar, câte un mic cerc de sârme de cupru, legat cu nişte fire foarte subţiri vopsite în alb, de un controller legat la un procesor Arduino ce generează semnale electrice întâmplătoare. Fiecare semnal electric făcea ca acele din pahare să lovească uşor sticla şi să producă un mic sunet. Cum camera era plină de pahare de diverse forme, grosimi şi cu cantităţi diferite de apă în ele, sunetele aveau o anumită variaţie, creând ritmuri aleatorii, vibraţii. Nelo Akamatsu se inspiră din sunetul picăturilor de apă din fântânile grădinilor din perioada Edo, sunet care era produs de căderea apei pe piatră şi apoi era amplificat de tuburi de bambus.
În ceea ce priveşte concertele şi evenimentele performative întâmplate la Ars Electronica 2015, am avut noroc să ajung la câteva momente excepţionale. În prima mea seară la Post City, am fost la concertul de excepţie din staţia de trenuri a fostei clădiri a Poştei şi Coletăriei, concertul Pianographique, interpretat de Maki Namekawa (AT/JP).
Studiile lui Philip Glass împreună cu proiecţia de blocuri văzute din tren recompuneau spaţiul acestei staţii de tren de poştă într-o instalaţie sonoră în care eram cuprinşi.
Iar o oră mai târziu am prins opera Diaspora Machine, pentru cor, percuţionişti şi suflători.
O operă site specifică, fiind scrisă special pentru hala de selecţie şi distribuţie a corespondenţei şi pachetelor, cu toboganele ei elicoidale uriaşe. Aflate pe o înălţime mare, cu pasarele metalice şi cu cele peste 50 de turbioane albastre, hala aceasta reprezintă o relicvă industrială spectaculoasă, pe care Diaspora Machine a speculat-o în toată dimensiunea ei spaţial sonoră. Sunetul s-a distribuit pe toate direcţiile – de sus şi de jos –, s-a plimbat de la stânga la dreapta.
Pietricele sau bolovani s-au rostogolit pe tobogane, au avut loc percuţii în elementele de metal sau direct pe tobogane, suflători şi voci foloseau rezonanţa specială a acestei orgi gigantice albastre. Second Body / Shao-chin Hung (TW), un performance la catedrala Sf Maria, a folosit tehnici de body mapping, într-o naraţiune nonlineară despre oraş şi corp.
Cargo Cult: A parable of desire / Peter Moosgaard (AT)
Obiecte militare ale trupelor americane sunt văzute de cei din satul Viniatu printr-un filtru magic. Obiecte tehnologice de ultimă oră – precum drone, oculus rift, tablete sau smartphones, căşti şi telefoane – sunt refăcute din lemn, lut sau bambus.
Sătenii umblă cu ele într-un fel de ritual, în speranţa de a atrage avioane pe insulă din care să cadă aceste bunătăţi, echivalente ale prosperităţii. Desigur, cei naivi ar putea să găsească hilare aceste ritualuri, dar ne întrebăm dacă soldaţii americani sunt cu adevărat conştienţi de capabilităţile acestor deviceuri, de agenda lor din spate. 
Un proiect care vorbeşte despre dimensiunea imitării în cultura occidentală, despre dorinţa de a avea şi rutina de zi cu zi, despre sentimentul unei magii pierdute în tehnologie.
Feed me / Noper & Saint Machine (RO)
Feed me, proiectul românesc de la AE, este o creaţie NOPER (Radu Pop) şi Saint Machine (Marilena Oprescu Singer). Pântecele lui Tra, capsula senzorială, ascunde o suită de sunete, lumini şi imagini ce reacţionează la prezenţa umană.
Odată intrat în pântecele mistic, senzorii produc pulsaţii care te pun în legătură cu cyborg-ul fantastic.
Silk Leaf / Julian Melchiorri (GB/IT)
Silk Leaf este un material fotosintetic artificial. Într-o lume în care ne luptăm cu amprenta de carbon, un astfel de proiect, care ar putea genera soluţii constructive atât pentru spaţii interioare, cât şi exteriore, este foarte relevant. Experimentele de laborator l-au condus pe autor la soluţii inspirate de natură.
Silk leaf poate avea aplicaţii în arhitectură prin construirea unor plăci de faţadă care să creeze un mediu verde. Silk Leaf este un material biologic derivat din proteine
de mătase şi cloroplaste.
Teacup Tools / AgnesMeyer-Brandis (DE)
(Distinction Award categoria hybrid art)
Mai multe ceşti de ceai, conectate la mai mulţi senzori care examinează microcondiţiile meteorologice de deasupra ceştilor. Mai precis, senzorii colectează date ale micronorilor formaţi deasupra ceaiului, ale aerospolilor care conţin deopotrivă materii organice şi anorganice, temperaturi. Aceste date dictează deopotrivă mişcarea ceştilor de ceai, o coregrafie complicată, dar în acelaşi timp fierberea apei pentru un nou ceai.
Procesul se autoalimentează cu date pe care le produce şi din care îşi extrage noi date pentru următoarele sarcini. Teacup tools a început prima dată într-o pădure în Finlanda, lângă o staţie de cercetare a calităţii mediului, unde colecta date despre aerosoli, emisiile produse de copaci, de sol şi frunze.
Stranger Visions / Heather Dewey-Hagborg (US)
Pornind de la resturi găsite pe stradă, precum gumă de mestecat, mucuri de ţigări, autorul porneşte într-un fel de investigaţie cu procedee criminalistice în regim DIY, care îl duc la detectarea ADN‑ului unor persoane necunoscute. De la un ADN hack-uit la nişte portrete transpuse în silicon este doar un mic pas. Proiectul porneşte de la elemente concrete şi amestecă tehnologii contemporane reale cu o doză de ficţiune, dar ne dă şansa să vedem într-un viitor apropiat unde povestea ar putea deveni 100% validă. Despre supraveghere, control, identitate, anonimitate şi alte lucruri cu care ne confruntăm în spaţiul public din ce în ce mai des.
Augmented Hand Series / Golan Levin (US), Kyle McDonald (US), Chris Sugrue (US)
Instalaţie interactivă care se joacă cu percepţia noastră asupra propriului corp.
Deformări, elasticităţi anormale, degete în plus sau în minus, transformări onirice în timp real, toate acestea apăreau pe rând, în timp ce vizitatorii îşi puneau mâinile în cutia magică a acestei instalaţii.
Planta Autofotosintetică / Gilberto Esparza (MX) (AE premiul secţiunii Hybrid Art)
Multe sate şi oraşe din America Latină folosesc râurile şi mările ca pe un sistem de canalizare/deversare, fapt ce a determinat în ultimii zeci de ani poluarea lor gravă şi pierderea resurselor vitale de apă pentru acele aşezări omeneşti. Nu ne putem închipui ce oroare există în realitate când toate ţevile de canalizare sunt deversate direct în râurile care străbat localităţile.
Ceea ce propune Gilberto Esparza este realizarea unui sistem biotic autocurativ. Practic, găsind o formă de colonii de bacterii care trăiesc în apele reziduale, el le foloseşte drept carburant pentru a întreţine un întreg sistem hidraulic. Astfel bacteriile anaerobe sunt trecute prin interiorul unor capsule, unde consumă materiile organice din apă, apa fiind în acest fel filtrată. Cu ajutorul unor captatori, electronii eliberaţi în timpul acestui proces chimic devin electricitate, care la rândul ei este transformată în flash-uri luminoase. Flash-urile luminoase şi apa filtrată ajută la procesul de fotosinteză al plantei care se află la interiorul unui container central. La rândul ei, planta, pe măsură ce ajunge la fotosinteză, produce la rândul ei biomasă care este transferată către coloniile de bacterii din capsulele ajutătoare, astfel încât se creează un circuit ecologic închis. Apa filtrată, nutrienţii din biomasa produsă de planta din nucleul central şi electricitatea din plante sunt monitorizate şi controlate astfel încât să rămână în echilibru permanent. Această lucrare poate deveni un sistem regenerativ pentru apele unui oraş.
