Cosmin Caciuc: Domnule Sergison, primele intrebari sunt legate de Biografia dumneavoastra. Ati absolvit in 1989 cursurile Architectural Association, una dintre cele mai prestigioase scoli de arhitectura din lume. Care era atmosfera educationala si profesionala in acel moment la AA?
Jonathan Sergison: Ca student, era foarte incitant. Presedintele de Atunci al AA, Alvin Boyarsky, era un om foarte inteligent si organizase scoala intr-un mod care sustinea multiple pozitii didactice: aproximativ douasprezece unitati academice explorau in mod subtil directii si atitudini radical diferite. La sfarsitul anului, cand era nevoie sa se ajunga la un acord comun cu prilejul evaluarilor din cadrul oricarui atelier, procesul de examinare devenea adesea foarte tensionat. Activitatea studentului era supusa unei analize riguroase exercitata de catre alti profesori, si acestia erau uneori in dezacord cu abordarea conducatorului unitatii academice respective. In ultimii doi ani de scoala, am studiat cu un profesor, un arhitect chilian, Rodrigo Pérez de Arce. El a fost in opinia mea un profesor extraordinar de talentat, atragand respectul lui Alvin Boyarsky. Nu era, totusi, o „vedeta” si e important de reamintit faptul ca in momentul in care studiam, personalitati precum Zaha Hadid si Peter Wilson activau inca la scoala de arhitectura. Si mai inainte, Rem Koolhaas, Bernard Tschumi si Peter Cook au fost sprijiniti cu entuziasm de Boyarsky prin publicatiile scolii si programe expozitionale. Aceasta expunere le-a asigurat intr-adevar fundatiile succesului si notorietatii lor ulterioare. Rodrigo Pérez de Arce nu se incadra in aceeasi categorie, dar el a fost un eminent pedagog si ii raman indatorat.
C.C.: Ati avut sansa ca, in anii ‘80, sa lucrati ca arhitect pentru David Chipperfield si ca asistent si colaborator al biroului de arhitectura al lui Tony Fretton. Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-ati invatat de la aceste doua personalitati cu acele ocazii?
J.S.: Am lucrat pentru David Chipperfield intre anii trei si patru de studentie si in momentul acela biroul lui avea mai putin de un an vechime, si grupa cinci arhitecti in total. El primea totusi deja comenzi din Japonia si era evident pentru mine ca perspectiva lui de dezvoltare era internationala. Retrospectiv, a fost o experienta foarte speciala; stateam in preajma lui si adesea aveam ocazia sa discutam pe proiecte in cele mai mici detalii. Acum, desigur numarul arhitectilor care lucreaza pentru el a ajuns la aproximativ 120, si are birouri nu numai in Londra, ci si in Berlin, Milano si Shanghai. Experienta mea din anii ’80 consta in faptul de a fi aproape de un arhitect care isi intarea pozitia, si care este desigur acum una de forta, respectata la nivel international. Cand am terminat cursurile AA, m-am intors sa lucrez pentru el, si se simtea deja ca biroul se schimbase. Devenise ceva mai mare si cu siguranta mai cosmopolitan in ceea ce priveste angajatii. Prima experienta de lucru cu David Chipperfield a fost o sansa extraordinara si un puternic moment formativ in dezvoltarea mea personala. As spune, totusi, ca Tony Fretton este personalitatea fata de care ma simt cel mai indatorat. El are un mod extrem de personal si original de aborda disciplina arhitecturii. L-am cunoscut cand era profesor la AA si am lucrat cu el mai multi ani, si ramane pana astazi un foarte bun prieten. Cand l-am intalnit prima oara, lucra intr-o camera modesta din Soho, si modul lui propriu de abordare implica foarte multe discutii. Uneori se plimba pur si simplu prin oras, si indica parti din peisajul urban si discuta despre structura sociala pe care acestea o reflectau. El m-a convins de importanta invatarii privind atent la lucruri. Acum, desigur, este un arhitect recunoscut, iar impactul sau asupra generatiei mele si asupra arhitectilor mai tineri din Marea Britanie, si din restul Europei, a fost profund. El este o persoana foarte generoasa si un mare pedagog.
C.C.: Dumneavoastra, Stephen Bates si Mark Tuff tineti cu regularitate prelegeri in Marea Britanie si in strainatate. Ce ne puteti spune despre experienta didactica din Elvetia, de la Zürich si de la Lausanne, in comparatie cu cea de la scoala britanica de arhitectura?
J.S.: Am inceput sa predau la AA in 1995 impreuna cu Mark Pimlott and Rosamund Diamond. Anul urmator, eu si Stephen Bates am fost invitati sa predam impreuna in scoala si am facut lucrul acesta pentru cativa ani. Reamintindu-mi aceasta, experienta nu a fost in intregime placuta pentru ca, desi aveam sprijinul direcorului de departament, Mohsen Mostafavi, scoala isi dezvoltase, in opinia mea, niste obiceiuri proaste. Aparuse o discrepanta intre agenda culturala a lui Mohsen cu privire la scoala si cea a unitatilor academice, pe care, daca sunt generos, as considera-o ca pe o forma pro-experimentare, iar daca as fi mai onest, as defini-o ca anti-rigoare. Aceasta atitudine predominanta era orientata impotriva relatiei intre practica si teorie in care eram noi interesati, si impotriva investigarii actului constructiv propriu-zis, care este atat de evident in Elvetia. Deci nu a fost in intregime o experienta fericita. Dar a fost compensata de oportunitatea de a preda la ETH Zürich si mai tarziu la EPFL. Ceea ce este in mod semnificativ diferit in Europa continentala, si in mod specific in Elvetia, este faptul ca relevanta noastra ca profesori se regaseste in fermitatea pozitiei proprii si in modul in care ea se manifesta propriu-zis prin construire. Cred ca in Marea Britanie exista o dificultate in intelegerea si sprijinirea acestei atitudini si, din pacate, cei care predau, nu pot sau nu doresc sa se implice in practica, iar cei care sunt dedicati practicii, considera viata academica nesatisfacatoare si neatractiva. Exista cateva exceptii notabile, dar, desigur, cultura arhitecturala a tarii sufera in urma acestei situatii dominante.
C.C.: Ati fost numit recent profesor la Accademia di Archittetura din Mendrisio. In ceea ce priveste schimbul de idei, este o experienta diferita fata de Zürich si Lausanne?
J.S.: Pornind de la faptul ca predam in aceasta scoala deja de un an, gasesc experienta din Medrisio ca fiind diferita fata de aceea a scolilor pe care le-ati mentionat.Pe de o parte, Mendrisio este o scoala relativ noua si, in consecinta, inca isi inventeaza propriile proceduri. La ETH in Zürich, am avut intotdeauna senzatia ca organizarea scolii era stabilita cu precizie si ca multi ani de gandire si ajustare au fost implicati in aceasta. Ea nu este propriu-zis dogmatica, dar are o organizare structurata in mod foarte strict. In Mendrisio aceste chestiuni sunt mult mai deschise, si apreciez acest lucru. De-a lungul intalnirilor lunare ale personalului academic, intrebarile procedurale sunt intodeauna discutate cu atentie, situatia fiind una dinamica. Mendrisio este de asemenea in Ticino, partea Elvetiei vorbitoare de italiana, cu un caracter mai „latin” pe care, ca anglo-saxon, il gasesc atragator. Este un pic mai imprevizibil, iar regulile tind sa fie privite mai degraba ca aspecte calauzitoare mai degraba decat ca niste limite fixe. In plus, scoala este mai mica deat ETH sau EPFL si are mai mult un caracter de „familie”. Trebuie sa recunosc ca ma simt foarte bine acolo.
C.C.: O intrebare directa despre activitatea dumneavoastra: care este crezul dumneavoastra? Care este crezul biroului dumneavoastra de arhitectura?
J.S.: E o intrebare foarte dificila. Daca inteleg bine ce vreti sa spuneti prin „crez”, este vorba despre pozitia noastra… Noi credem intr-o arhitectura care are de-a face cu relatia dintre idei si constructie si cercetarea care exista care intre cele doua. Este foarte important
pentru noi sa predam, pentru ca astfel avem acces la un fel de speculatii care nu pot exista cu usurinta in disciplina si rigoarea practicii. Suntem interesati sa exploram notiunile de strategie si detaliu alaturi de formele complexe de negociere care exista intre conceptul pentru un proiect si modul ce se manifesta prin constructie.
C.C.: Aceasta ma conduce la urmatoarele intrebari. Sunteti un contextualist, preocupat de spiritul locurilor si inradacinare?
J.S.: Cred ca da, in masura in care raman de parere ca un proiect incepe doar cand vezi un loc, ca reactionezi la lucrurile pe care le observi. Aceasta se bazeaza in mod inevitabil pe o serie de observatii.
C.C.: Deci totul vine dintr-o situatie anume?
J.S.: Da, vreau sa spun ca au existat foarte putine situatii cand am facut un proiect fara sa vedem situl, dar, cand se intampla asa, am intotdeauna un sentiment de insatisfactie. Iar motivul ar putea aparea din ratiuni geografice sau din probleme care tin de insusi programul proiectului. De exemplu, la un moment dat, din diverse motive, am fost invitati sa facem mai multe propuneri legate de sisteme prefabricate care nu aveau un sit stabilit – astfel incat ele si-au generat singure contextul.
Dar suntem foarte interesati in gasirea unui „sens al locului”, incercand sa ne masuram raspunsul nostru la o situatie data. Aceasta activitate este intotdeauna foarte subiectiva. Uneori ma gandesc ca modul in care ai asimilat informatiile despre un anumit loc devine evident doar in momentul in care proiectul este terminat, iar tu poti sa stai si sa te uiti la cladire.
C.C.: Pledati pentru continuitate in ceea ce priveste interventia si nu pentru discontinuitate?
J.S.: Nu, as spune ca este vorba despre o anumita forma de ajustare si nu atat despre o continuitate neintrerupta. Cred ca a sugera ca pledam pentru continuitate ar da impresia ca suntem, intr-un fel, reactionari si avem o abordare mai curand nostalgica fata de arhitectura. Nu cred ca noi lucram asa. Dar ne intereseaza totusi aceasta chestiune, deci, din acest punct de vedere, nu cred ca putem fi comparati cu o abordare pur modernista, care este universala. Gasesc interesanta intrebarea dumneavoastra, dar raspunsul implica contradictii carora noi incercam incercam permanent sa le dam sens.
C.C.: Inteleg. In studiile de urbanistica, incercati sa recuperati formele si tipurile urbane existente sau incercati mai degraba sa inventati unele noi?
J.S.: Cred ca este futil sa incerci in mod constient sa inventezi noi forme urbane. Practica noastra exploreaza de cativa ani proiecte la scara mare, mai ales in Londra, sub forma studiilor urbane sau planurilor-cadru. De fapt, este un aspect al muncii noastre care ocupa un timp considerabil, dar care nu se regaseste intotdeauna cu usurinta in modul in care aceasta forma de productie este comunicata sau afisata, prin comparatie cu acela al unei cladiri realizate. Este o disciplina de care ne bucuram si careia ii suntem dedicati, dar care are o mare incarcatura politica, intrucatva contestata, si ne determina sa ne definim ideile de facilitare si maniera in care un concept strategic poate fi interpretat de catre altii. Noi suntem mereu atrasi de tipurile existente sau de conditiile existente ca punct de plecare. Noi analizam foarte indeaproape caracterul urban al Londrei, deoarece majoritatea cladirilor pe care le-am construit se afla in Londra. Noua ni se par in continuare bogate si flexibile posibilitatile pe care le ofera tipologiile casei cu curte interioara si ale strazii cu fronturi terasate. Desigur, acestea sunt aranjamente urbane care dateaza de dinaintea secolului XX, dar pentru noi inca mai detin capacitatea de a fi reinterpretate. Cred ca este vorba si despre o chestiune de familiaritate, pentru ca noi simtim responsabilitatea realizarii lucrarilor urbane si suntem intotdeauna precauti cu privire la fortarea unei solutii care nu pare familiara viitorilor locuitori. Aceasta ar putea risca sa fie alienanta si prin urmare sortita esecului.
C.C.: Jumatate din activitatea dumneavoastra actuala se desfasoara in Belgia, Italia, Portugalia si Elvetia. Aceasta situatie va face sa simtiti presiunea culturii globale sau este o ocazie de a cunoaste situatii locale, concrete?
J.S.: In clipa de fata, in ceea ce priveste activitatea noastra, acest procent este probabil chiar mai mare. Economia din tara noastra este slabita in momentul acesta si as spune ca probabil 70% din activitatea noastra se desfasoara in afara Marii Britanii. Cred ca Stephen si cu mine ne-am simtit atrasi de ceea ce inseamna sa fii european. Englezii nu-si prea amintesc acest lucru, dar si noi suntem europeni.
C.C.: La ce proiecte lucrati in momentul de fata?
J.S.: Va voi dezvalui o contradictie. Avem trei proiecte in Belgia in acest moment, doua dintre ele in constructie, un proiect la Geneva care urmeaza sa fie inceput, un proiect in Portugalia, care, daca merge totul bine, va incepe anul viitor, iar cel mai mare proiect la care lucram acum este pentru o companie elvetiana, o firma farmaceutica, dar la Shanghai.
C.C.: Sa vorbim despre proiectele din Europa. Colaborati cu arhitecti de acolo? Banuiesc ca nu aveti un birou in fiecare tara, nu-i asa?
J.S.: Avem diferite aranjamente. Intrebarea pe care mi-o puneti este foarte importanta. Proiectul din Elvetia il realizam in colaborare cu un prieten de-al nostru din Geneva, Jean-Paul Jaccaud. Cele trei proiecte din Belgia au suportul tehnic al unui birou din Antwerp, care administreaza contractul de construire. Iar in ceea ce priveste proiectul din Portugalia, noi vom face planurile de constructie, dar de gestionarea contractului se ocupa biroul care a realizat masterplanul, Promontorio Architects, din Lisabona. Cum mare parte din activitatea noastra se desfasoara in Elvetia, banuiesc ca, la un moment dat, s-ar putea dovedi util sa avem un mic birou acolo, dar, deocamdata, baza noastra e la Londra, iar Londra este un oras din care e foarte usor sa calatoresti.
C.C.: Regenerarea, relocarea si dezvoltarea sunt cuvinte-cheie ale atitudinii dumneavoastra fata de urbanism. Ce proiecte, dintre cele realizate pana acum, considerati ca sunt cele mai de succes din punct de vedere public?
J.S.: As da doua exemple de cladiri pe care le-am realizat, avand cel mai pronuntat caracter public. Prima a fost cel dintai proiect al nostru, o carciuma nou construita. Aceasta pare aproape o contradictie, pentru ca, atunci cand ma gandesc la carciuma, ma gandesc la o cladire din secolul al XIX-lea sau chiar anterioara. Dar ca program a fost minunat, pentru ca, prin chiar definitia sa, pub-ul inseamna „casa publica” (public house). Caracterul public si maniera in care a modificat o parte dintr-un oras din Midlands, s-a dovedit, din punctul nostru de vedere si din cel al rapoartelor primite, un succes. Este o constructie foarte apreciata de oamenii care se servesc de ea. Celalalt exemplu este un proiect pe care l-am terminat vara trecuta si de care suntem foarte multumiti in ceea ce priveste calitatea sa de a genera un fel de coeziune sociala. Este vorba de un Centru de arta aplicata pe care l-am finalizat in North Wales, intr-o regiune foarte frumoasa a tarii. Ceea ce ne incanta la acest proiect este faptul ca actioneza ca un fel de catalizator social pentru comunitatea locala. Acest lucru area de-a face cu faptul ca directorul centrului este o personalitate energica, cultivata si devotata, foarte perspicace din punct de vedere politic.
C.C.: Cred ca este o mare satisfactie pentru dumneavoastra sa primiti reactii pozitive din partea publicului. Cercetarea si gandirea speculativa cu privire la procesele de constructie si la materiale constituie o parte
importanta a abordarii dumneavoastra profesionale. Ne puteti spune cateva cuvinte despre „Brick-work: thinking and making?”
J.S.: A fost un proiect pe care l-am organizat ca parte a activitatilor noastre didactice la ETH, in Zürich. Ne-am dat seama ca o mare parte din activitatea noastra analizeaza diferite idei legate de construirea cu caramida, si nu uitati ca venim de la Londra, un oras unde, daca nu-ti place caramida, nu esti un om fericit. Ne-am dat seama ca, in cadrul unui numar de proiecte in care fusesem implicati, dintre care nu toate fusesera construite, fusesera speculatii cu privire la idei si conceptii pentru constructia cu caramida. In catalogul care a insotit expozitia pe care am facut-o erau deja analizate opt studii de caz ca exemple de constructii din caramida.
C.C.: Va place sa spuneti despre cladirile dumneavoastra ca au o prezenta materiala puternica, o expresie de gravitate si gratie. Teoria tectonicii arhitecturale a lui Kenneth Frampton joaca un rol in propriul dumneavoastra punct de vedere cu privire la aceasta tema?
J.S.: Nu cred, cel putin nu in mod direct. Bineinteles, Kenneth Frampton este un scriitor si un ganditor pe care il admir cu adevarat. Capitolul din „Istoria critica a arhitecturii moderne” despre regionalismul critic a fost foarte educativ pentru mine prima oara cand l-am citit. Dar as spune ca intelegerea noastra asupra tectonicii arhitecturale nu este inspirata din teoria lui Frampton, ci din alte surse. L-as mentiona aici pe Ákos Morávanszky pe care l-am cunoscut cand am predat in Zürich. Si poate ca ar parea oarecum ciudat sa mentionam faptul ca eu si cu Stephen analizam lucrarile lui [Hans] Kollhoff. Putem vorbi despre proiectele timpurii ale lui Kollhoff intr-un mod care poate e legat mai evident de ceea ce facem noi acum. Proiectele lui recente nu ne atrag in aceeasi masura, dar el a scris un eseu foarte interesant care cauta o definitie a ceea ce inseamna sa construiesti azi intr-un mod tectonic.
Transcriere si traducere: FIDES
Revizuire si adaptare: Jonathan Sergison, Cosmin Caciuc
Foto: Sergison Bates architects, Constantin Goagea, Ioana Marinescu
