Articol revista # 79

 

Rezistenta necesara

Post de: Cosmin Caciuc
 

Interventiile lui Luigi Snozzi in satul Monte Carasso, din cantonul elvetian Ticino, dovedesc dupa trei decenii pertinenta unui regionalism critic fara compromisuri, contextual si durabil. Luigi Snozzi, prin opera lui de-o viata Monte Carasso, inseamna foarte mult prentru cultura arhitecturala europeana, dincolo de reusita unei planificari urbane desfasurata de-a lungul a peste doua decenii, care a captat atentia revistelor profesionale de arhitectura in anii ’80.

Mica localitate din sudul Elvetiei, o comuna de fapt, cu aproximativ 2.500 de locuitori, neremarcata poate in alte circumstante, iata, a devenit gratie publicatiilor bune de arhitectura un fel de manifest al constiintei critice, un model care se confrunta prin antiteza cu marile operatiuni urbane postbelice, utopice precum Brasilia sau arogante precum Defance. Desi reprezinta un capitol viu din istoria arhitecturii contemporane, legat de destinul Scolii de la Ticino si de un moment particular al dezbaterii critice europene pe tema orasului si arhitecturii, Monte Carasso este inca un model insuficient cunoscut, prea putin popularizat.

Scoala de la Ticino si continuarea unui model profesional

Scoala de la Ticino grupa in deceniul opt, alaturi de Luigi Snozzi, o serie de mari arhitecti elvetieni precum Aurelio Galfetti, Livio Vacchini, Tita Carloni si Mario Botta, care impartaseau principiile directoare ale teoriei urbane italiene, raspandita in special prin scrierile antologice ale lui Aldo Rossi si Vittorio Gregotti. Refuzand moda estetica si abordand problemele care tin de forma semnificativa urbana, ca o reactie la ideologia functionalista a amenajarii oraselor, membrii ei cautau rigoarea stilistica a unor imagini inspirate de tipologiile istorice si moderne, ce pot fi intelese la nivel colectiv dincolo de epocile istorice. Adaptarea la context pe baza interpretarii rabdatoare a caracterului zonelor de interventie la mai multe niveluri de cunoastere constituia aspectul cheie al atitudinii lor, dublat de asumarea profesionala a unei responsabilitati etice majore cu privire la mediul construit si transmiterea lui istorica. Respectul pentru valoarea sociala a arhitecturii si implicarea acesteia in proiectele politice (un aspect extrem de controversat, dezbatut in mod incendiar) se impleteste cu intelegerea profunda a arhitecturii ca instrument de cunoastere si modificare a realitatii.
In cadrul Scolii de la Ticino, Snozzi, spre deosebire de Mario Botta (cu care a colaborat si pentru care a nutrit intotdeauna o sincera admiratie), a cautat o modernitate critica, apta sa raspunda ideii de continuitate istorica, fara sa recurga la limbajul postmodernist. Continuatoare a traditiei tardomoderne, o generatie tanara care a studiat alaturi de Snozzi, se face acum remarcata pe scena internationala. Raffaele Cavadini, Livio Guidotti, Michele Arnaboldi si Roberto Briccola sunt doar cateva nume dintr-o lunga serie care profeseaza cu discretie si convingere in numele unor principii care au trecut cu succes testul timpului, dovedindu-se extrem de robuste. Punctul de pornire al proiectelor de la tesutul orasului, de la „golul” spatial urban inteles ca element fundamental de generare a semnificatiei (cu conditia definirii precise a limitelor lui spatiale), a suscitat o influenta profunda in comunitatea profesionala, dincolo de granitele cantonale. Roger Diener este unul dintre cei mai importanti arhitecti elvetieni din afara regiunii Ticino care si-a castigat faima internationala prin rafinarea ideii de „case pentru oras”, potrivit careia forma isi dobandeste semnificatia numai in contextul ei urban, articuland relatii esentiale si o imagine austera in locul figuratiilor istoriciste.

Planul director pentru Monte Carasso (1977–1979, 1990)

Problemele cu care se confrunta mica localitate ticineza Monte Caraso, la mijlocul anilor ’70, erau tipice pentru majoritatea asezarilor europene similare: pierderea identitatii traditionale, exodul rural si interventiile necontrolate in tesutul existent.
Solicitat pentru elaborarea unui plan urbanistic director, Snozzi a clarificat prioritatile de interventie in raportul dintre centrul vechi si periferie, evitand atitudinea laissez-faire si vizand o crestere a populatiei rezidente pana la 4.000 de locuitori. In contextul dezbaterilor politice intre administratie si populatie, care au durat 15 ani, propunerile au reusit sa articuleze cererile comunitatii de amplasare a facilitatilor publice in centrul vechi, prin reabilitarea si extinderea manastirii renascentiste Sf. Augustus, aflata in stare de degradare in 1977 si amenintata cu demolarea. Elementul coagulant al interventiei il constituia o noua strada inelara in jurul zonei dominate de manastire si biserica, in scopul ordonarii spatiale pe termen lung, intarind in acest fel rolul dominant al volumului bisericii. Din perspectiva redefinirii limitelor spatiale, nu doar cladirile publice urmau sa intareasca acest inel, ci si vegetatia suplimentara reprezentata de un parc circular asociat inelului.
Cimitirul de pe platoul din partea sudica a bisericii, amenintat si el cu mutarea, urma sa fie pastrat si largit, adaugandu-se in vecinatatea lui imediata o sala de sport si un teren de joaca.
Noul regulament abolea retragerile fata de aliniamente cu scopul definirii precise a limitelor construite pentru spatiile publice („golurile” urbane reprezentate de strazi si piete). Cu aceeasi intentie, densificarea tesutului urban si ridicarea inaltimii maxime la cornisa (pana la 3–4 niveluri) veneau in sprijinul intaririi legibilitatii spatiale. Regulamentul specifica in locul argumentelor functionale, criteriile de evaluare tipologica, morfologica si sintactica si respingea in mod explicit pastisa stilistica dupa „arhitectura traditionala”.
Prin invocarea „calitatii arhitecturale”, cel mai spectaculos si mai inovator aspect al regulamentului consta chiar in posibilitatea reformularii sau invalidarii prescriptiilor in cazul in care proiectul propus este „mai bun” decat regulamentul – ceea ce s-a si intamplat in cadrul interventiilor punctuale realizate de Snozzi. Redactarea unui nou plan care sa includa si imprejurimile a devenit necesara in 1990, reglementand interventiile si in afara centrului vechi.

Sala de sport (1982–1984)

Platoul adiacent bisericii era rezervat inca din 1977 unei noi sali sportive a carei constructie s-a desfasurat in paralel cu extinderea si reorganizarea cimitirului invecinat (1983, 1990). Atat cimitirul (pe care Snozzi a refuzat sa-l mute la marginea localitatii), cat si sala cu terenurile de joaca aferente, fac parte dintr-un ansamblu integrat urban care, in ciuda contrastului functional al partilor, nu exclude ideea unei unitati de semnificatie urbana.
Cladirea vestiarelor, separata vizual fata de sala, defineste spatiul de intare in ansamblu, printr-o pergola care protejeaza un posibil loc al spectatorilor ocazionali, marcand in acelasi timp o limita clara spatiala la nord-vest. Legata de vestiare printr-un culoar la subsol, sala semi-ingropata se ridica (sau se scufunda) discret, pentru a nu distruge scara existenta generata de cladirile invecinate, rotindu-se in acelasi timp fata de trama urbana existenta pentru a-si semnala prezenta ca un obiect autonom. Fantele continue perimetrale pentru iluminarea naturala a salii formeaza o plinta in jurul prismei de beton aparent, articuland tectonic edificiul fata de teren, in timp ce relatia cu cerul este stabilita in contrapondere de prezenta elansata a luminatoarelor superioare oblice.
Plafonul negru al salii leviteaza in acest caz peste jumatatea inferioara a spatiului, ce apare inundata de lumina prin reflectiile accentuate de peretii verticali albi sau de pardoseala albastru-deschis.
Motivand relatia inversata dintre lumina, culoare si efectul de greutate al volumelor, detaliile de articulare a peretilor verticali din care se ridica stalpii rotunzi de sustinere la partea lor superioara, in zona de desprindere fata de teren, nu fac decat sa confirme calitatea exceptionala a acestui spatiu arhitectonic care isi transcende cu noblete functionalitatea.

Restructurarea si conversia manastirii in scoala elementara (1979, 1987–1993, 2009) 

In urma demolarilor suferite in 1965, din ansamblul manastirii augustine medievale nu se mai pastrau in 1979 decat biserica si curtea din secolul al XVI-lea. Snozzi a insistat ca existentul sa fie pastrat si repus in valoare (arcadele fiind scoase la lumina din zidul de inchidere ridicat in secolul al XIX-lea), dar si transformat corespunzator pentru a satisface la etaj programul functional pentru o scoala primara cu sali de clasa adaptate la standardele actuale, iar la parter, activitati mixte cu caracter public (o expozitie si o cafenea), deschise fata de curte. Proiectul reprezenta o incercare de revitalizare a unei structuri vechi in respect fata de trecut, privind insa spre nevoile prezentului si apeland la un vocabular arhitectural contemporan.
Nefiind asociata servil unui proiect nostalgic de restaurare conventionala si cu atat mai putin unei reconstructii fidele, pozitia lui Snozzi s-a lovit timp de cativa ani de opozitia Comisiei monumentelor istorice din cantonul Ticino. Doar cu ajutorul Comisiei federale s-a reusit deblocarea proiectului ce impunea inlaturarea etajului al doilea (alterat oricum de interventii parazite) si inlocuirea lui cu o structura noua, adecvata salilor de clasa moderne. Zidurile longitudinale care definesc holul principal (fatada dinspre curte si despartirea interioara mediana) au fost pastrate. Desi salile pe dublu nivel de la etaj ale aripii nord-estice au fost imaginate ca niste containere metalice rezemate peste parter, in final s-a realizat solutia mai realista a acoperirii holului cu o terasa si a salilor cu un planseu compus dintr-o serie de cinci luminatoare mari, arcuite partial pe un sfert de cerc, corespunzand tractului boltilor parterului.
In 2009, Snozzi a realizat cu mult rafinament o noua extindere pe latura sud-estica, extrem de dificila, dubland fatada existenta a bisericii, deasupra recentelor excavatii arheologice. Volumul contine doua sali de clasa suplimentare, la care se accede din holul principal de la etaj, coborand de la supanta, invers decat la cele din corpul nord-estic. Acoperisul-luminator reproduce identic sectiunea in sfert de cerc, insa aici, prin forma ei, permite accesul luminii in spatiul ingust de articulare dintre fatada bisericii si corpul nou, catre zona deschisa de la parter, unde se afla expuse fragmentele arheologice. Sprijinit doar pe diafragmele de la capete, ca un pod, volumul alungit de beton aparent pare suspendat deasupra terenului, incercand sa altereze cat mai putin suprafetele verticale sau orizontale invecinate.

Catre o modernitate critica

Monte Carasso nu ar fi fost posibil daca „dialogul formelor” nu ar fi fost dublat in permanenta de un dialog intersubiectiv real, bazat pe o capacitate de sinteza a unor argumente aparent implacabile.
Luigi Snozzi exceleaza in insistenta cu care adreseaza intrebari esentiale si cauta raspunsuri concrete, o „idee a proiectului”, cu cele mai modeste mijloace de expresie. Lipsit de crisparea metafizica a lui Aldo Rossi si de atractia pentru grandoarea interventiilor care il caracterizeaza azi pe Vittorio Gregotti, maestrul elvetian ramane in  continuare un energic formator de scoala si un reprezentant ilustru al regionalismului critic, remarcabil prin modestie si entuziasm, pentru care separatia dintre urbanism si arhitectura devine irelevanta. Intr-un context mai larg filosofico-teoretic, gandirea lui revine la proiectul intelectual al unei modernitati critice, incercand sa medieze intre aspectele conflictuale colective si individuale. Rationalitatea slabita care guverneaza regulamentele sale revizioniste de urbanism se impleteste cu rigoarea proiectelor de arhitectura (definite prin detalii discrete, putin celebrate), cu precizia analizelor si pertinenta interpretarilor, traversand probleme sociale, politice si filosofice stringente ce tin in mod evident de conditia umana in modernitate.  

Foto: Serge Demailly

1