Publicăm în limba română eseul multidisciplinar al lui Karel Thein, Râsetul din jurul nostru aflat la intersecția poeziei cu ornitologia și filozofia, cu ocazia vizitei artistului Tomáš Šenkyřík, pasionat de ecologia acustică și de creația muzicală realizată din sunete captate în natură. Etnomuzicologul vine să își prezinte activitatea și munca de teren în perioada 19-20 aprilie (detalii aici), la invitația Asociației SEMI SILENT și a Centrului Ceh București.
Text: Karel Thein / Traducere: Gabriela Georgescu
Foto: Georgian Constantin – Another Outsider . Fotografii din Parcul Natural Vacaresti.
Păsările sunt companionii omului în sensul larg al cuvântului, și poate doar copacii și florile se pot mândri în mod egal cu acest dar. Apropierea aceasta discretă este înțeleasă în mod tradițional ca o oglindire a generozității pe care natura a avut-o față de păsări. În Predica sa către păsări, care sugerează contrastul dintre sensibilitatea păsărilor și lipsa de atenție a omului, Francisc de Assisi își îndeamnă ascultătorii înaripați să fie recunoscători că au fost înzestrați de Creator să aibe „locuința în puritatea aerului” și frumusețea unei vieți fără griji și fără obligații. După cum ne asigură poetul Seamus Heaney, păsările au priceput:
„Când Francisc le predica păsărilor iubirea,/ ele ascultau, băteau din aripi, își luau repede zborul/ înspre albastru ca un stol de cuvinte// eliberate de dragul distracției de pe buzele lui sfinte. / Apoi s-au năpustit înapoi, s-au rotit în jurul capului său, s-au rotit în piruete pe glugile fraților,// au dansat din aripi, au jucat de bucurie/ și au cântat ca niște tablouri care își iau zborul./ A fost cea mai bună poezie a lui Francisc,// concluziile-i, adevărate, tonu-i ușor.”
Predica lui Francisc, așa cum o descrie Seamus Heaney, este strâns legată de adevărul expresiei „liber ca pasărea cerului”. Aceasta, în toată imprecizia sa ornitologică, exprimă cea mai profundă înclinație a gândirii umane, ale cărei manifestări poetice și științifice sunt legate de posibilitatea de a descoperi sensul exact și de a se eliberare de acesta („Un belșug de felurite păsări zburdă sub soare, dar nu orice pasăre este, până la urmă, prevestitoare!” avertizează traducerea lui Vaňorný din Odiseea lui Homer, Cântul 2, versurile 181-182).
Ornitologia și poezia Interes pentru viața vecinilor înaripați nu este, așadar, doar o proiecție primitivă a dorinței noastre de libertate efemeră. Este iubirea față de dimensiunea cognoscibilă a realității însăși. Prin urmare, se poate spune că puține sunt domeniile științifice atât de dens populate de știința profesională, de activitățile amatorilor educați (adică ale iubitorilor), dar și de poezie care poate fi urmărită de la începuturile literaturii scrise.
Capacitatea de a observa cu acuratețe păsările împărtășește cu simțul poeziei premisa fundamentală a observației răbdătoare. Altfel spus, disponibilitatea de a-și dedica timpul lumii înconjurătoare, mai degrabă decât propriei persoane și problemelor personale. Îndeplinirea acestei premise nu înseamnă capacitatea de a trece cu ușurință de la ornitologie la poezie, cu atât mai puțin de a crea o fuziune fără cusur între celor două. Capacitatea de imaginație științifică și cea poetică nu se suprapun des, iar dezacordurile dintre ele sunt firești. „Deși păsările sunt pentru mulți oameni un simbol al libertății înaripate și al sălbăticiei inalienabile”, scrie poetul scoțian Gerry Cambridge în postfața la colecția sa Aves (Păsări), „dacă mi-ar fi arătat cineva când eram adolescent, o poezie precum O ciocârlie a lui Shelley, aș fi strâmbat din nas cu dispreț și aș fi plecat. (…) Nu priveam păsările ca pe niște simboluri sau metafore pentru cutare sau cutare lucru, ci ca pe niște ființe care sunt în sinea lor, o individualitate. Iubeam faptele despre ele. Iubeam aparenta precizie a numelor lor științifice. Iubeam, înțeleg acum, deplina lor independență.”
Epilogul descrie pasiunea timpurie pentru ornitologie și rigoarea ei austeră, adolescentină astfel: „Lumea în care trăiam era plină de pene și de ciocuri, cartografiată de chemările păsărilor, de revelații despre păsări: Un cufundar micuț în veșmânt de iarnă într-o excursie cu școala în portul Irvine; un neașteptat sfrâncioc cenușiu pe malul River Irvine; cucuvele ce răsunau în pădurile de iarnă din jurul Annick Lodge cu tremolo-ul lor ce ține toată noaptea”. Să zărești, să recunoști, să înregistrezi locul și timpul. Cu toate acestea, viitorul poet nu se limitează la satisfacția intrinsecă a acestor trei pași de încălzire, nici la „învățarea ritualică a minunatelor nume latine ale tuturor păsărilor pe care le-am văzut vreodată și ale sutelor pe care nu le voi vedea niciodată”. La fel de necesară este și deschiderea față de aparentele banalități: „Să bifez păsările de pe lista mea mă interesa mai puțin decât obiceiurile și caracteristicile lor – cum ar fi faptul că pitulicele își sapă cavități calde pentru cuiburi în scoarța spongioasă a arborilor Sequoia, așa cum descrie poemul care deschide această carte. Poate că scrierea poeziei nu diferă într-atâta, în anticiparea ei, de sentimentul pe care îl aveam acum un sfert de secol când mă aventuram afară într-o dimineață de primăvară sau de toamnă, sau într-o noapte înghețată de iarnă – anume sentimentul că, printr-o explozie de sălbăticie cu pene, lumea ar putea, pentru o clipă, să-și redescopere propria minunăție.”
*cinteză în Parcul Natural Vacaresti
Culegerea însăși proiectează precizia observației într-un limbaj caracterizat prin austeritatea formei și moliciunea expresiei. Poemele scurte în proză evită să metaforizeze lumea păsărilor, preferând să o descrie. Cu toate acestea, nu poate fi vorba de monotonie: utilizarea frecventă a propozițiilor nominale conferă descrierii un caracter aerisit și plin de forță, al cărei dinamism este sporit de numeroasele schimbări de ritm. Ultima poezie, Aves, sugerează, prin referința pe care o face la „precizia iubitoare a latinei”, originea căutării graniței dintre un nume simplu și o descriere elaborată. În nomenclatura zoologică și botanică, limba clasică a prins viață odată cu întâlnirea cu numele proprii ale descoperitorilor și cu graiul neștiut al continentelor îndepărtate. Fiecare poezie a lui Cambridge poartă un nume latin și rămâne la latitudinea cititorului să decidă ce ecouri adaugă sau dacă își amintește că stârcului cenușiu (Ardea cinerea) i-a fost dat de Ovidiu să se ridice din cenușa nefericitului oraș Ardea (Metamorfozele, XIV, 574-580). O astfel de amintire îmbogățește, dar nu condiționează sensul poeziilor care sunt la fel de independente ca păsările însele.
La Gerry Cambridge, neîncrederea ornitologului în discursul poetic este păstrată și totodată depășită. Calea de la aceste poezii duce pe tărâmul științei faptice, de exemplu, la chestiunea legată de evoluția și morfologia păsărilor, care, de la prima descoperire a penei – fosilă, în 1861, a continuat să se adâncească și să se complice.
(…)
Reprezentarea porumbelului migrator joacă un rol ciudat, deși subtil, în Păsările. Fiind singura pasăre din epoca fotografiei, acesta este reprezentat printr-un desen frumos care amintește de opera lui John James Audubon (1785-1851), a cărui Biografie ornitologică a oferit o sinteză epocală a artelor plastice și biologiei. Audubon a realizat o serie de reprezentări ale porumbelului migrator și i-a dedicat un eseu cu același nume, în care descrie într-un limbaj rafinat observațiile sale asupra unui stol uriaș al cărui zbor a durat trei zile (el estimează numărul de păsări din stol la 1 115 136 000). Eseul este inclus într-o superbă colecție de scrieri ale lui Audubon, care cuprinde descrieri de natură, dar și exemple din arta epistolară a autorului. Împreună, cele două creează un portret în care vedem prin intermediul păsărilor imaginea Americii și a Marii Britanii de atunci, locuri în care Audubon a lucrat la publicarea operei sale (printre prietenii săi se număra și Charles-Lucien Bonaparte, ornitolog și nepot al lui Napoleon).
Familia umană și aviară Audubon nu au fost singurele din secolul său care au reunit atenția pentru lumea înaripată cu talentul artistic. La șaptesprezece ani după ce și-a finalizat Biografia ornitologică, Jules Michelet a publicat la Paris o carte intitulată pur și simplu L’Oiseau (Pasărea). Afinitatea dintre ființele care au în mod natural pene și ființele care împrumută penele pentru a captura cuvinte se concretizează aici în imaginea conversației dintre specia umană și cea a păsărilor. Scriitorul știe că această conversație este sursa tradițională de analogii între societatea umană și a păsărilor. Acum, însă, este timpul să vorbim „de parcă omul nici nu ar fi existat vreodată”. Această scoatere a umanității din lume folosește păsările pentru a sublinia natura independentă a realității, care îl suferă și îl suportă pe om, dar nu-i acordă un loc special. Cu toate acestea, Michelet nu abandonează ideea Căderii, punctând referirea la legătura naturală originară dintre pasăre și om cu concluzia că doar păsările păstrează relația strânsă cu realitatea, de care omul, adică bărbatul, s-a desprins prin grosolănia-i plictisitoare (noua artă și adevărata cunoaștere morală, conchide Michelet, „nu vor exista poate decât atunci când femeia, care până acum a fost exclusă de aici, va intra în știință”).
*Chirighiță cu obraz alb în Parcul Natural Vacaresti
Michelet se apropie de identificarea păsării cu realitatea, care culminează în poemele lui Wallace Stevens (Of Mere Being, The Dove in Spring, Somnambulisma). În același timp, însă, el păstrează o altfel de sinceritate, moștenită de la clasici, față de care se delimitează. În această privință, predecesorul lui Michelet este Giacomo Leopardi, al cărui Elogiu al păsărilor din 1824, clasificat printre Operele morale, se opune tradiției poetice începând cu Homer, în care adevărata formă a sufletului, care intră în lumea subterană, poate fi întrezărită prin intermediul păsărilor. Leopardi înlocuiește despărțirea păsărilor de moarte și durere cu bucuria, întemeiată pe mișcarea lor constantă și pe capacitatea lor unică de a zbura și de a cânta în același timp: păsările sunt singurele creaturi care „împărtășesc privilegiul uman de a râde”. Râsul lor cântător nu provine însă din depășirea tragismului intrinsec al omului: în timp ce oamenii râd în ciuda lor, râsul păsărilor provine din bucuria debordantă inerentă momentului de absență a plictiselii („starea naturală și obișnuită a animalelor, inclusiv a omului, este odihna, în timp ce starea naturală a păsărilor este mișcarea”). Păsările sunt cele mai fericite creaturi: „imaginația lor bogată, schimbătoare, ușoară și copilăroasă” este „cel mai mare și mai de folos dar pe care natura l-a acordat sufletelor vii”.
A fi în preajma păsărilor este un privilegiu care trebuie prețuit. Capacitatea noastră de a ne imagina ne permite ca în miezul iernii să așteptăm cu nerăbdare sosirea drepneelor, zburătoare printre zburătoare, care parcurg într-o viață de opt ori distanța dintre Pământ și Lună. Înainte ca orașul de aprilie să se lumineze de glasul lor, în jurul nostru răsună râsetul mai puțin vizibil al rezidenților permanenți și al oaspeților de iarnă, și nimic nu ne împiedică să mergem să-i salutăm pe cei care s-au trezit aici fără să aibă vreo vină, dar care nu și-au pierdut capacitatea de a fermeca mintea umană mai greu de manevrat (cititorul praghez se va gândi automat la colecția de Leiotrixul cu piept auriu și Garrulax de la grădina zoologică locală). Păsările rămân partea agilă a existenței noastre, pe care o bănuim mai bună decât suntem noi pe de-a întregul. Păsările, pur și simplu, fac ca oamenii să fie mai mici, iar lumea mai mare.
***
(…)
Potrivit lui Leopardi, păsările sunt singurele creaturi care „împărtășesc privilegiul uman de a râde”. Totuși, râsetul lor cântat nu provine din depășirea tragismului intrinsec inerent oamenilor: în timp ce oamenii râd în ciuda lor, râsul păsărilor provine din bucuria debordantă asociată cu absența mișcătoare a plictiselii”.
Lipsa de atenție a omului față de lume poate fi demonstrată de puțina atenție pe care o acordăm ființelor care pur și simplu și fără să aibă vreo pretenție ne însoțesc și trec pe lângă noi. Pentru multe dintre ele, invocăm drept scuze dimensiunile mici și faptul că duc o viață ascunsă. Altele, însă, sunt mereu în raza noastră vizuală, iar glasul lor ne înconjoară pretutindeni.
*Autorul, KAREL THEIN, este filosof și predă la Universitatea Carolină din Praga
*Sursa articolului: lidovky.cz
Articol conex:
„Păsări din jurul nostru”, cu Tomáš Šenkyřík, la SONIC FUTURE RESIDENCIES #5
