Uranus acum

Povești din Uranus: Paul Drogeanu despre casa de la Antim 36

INTRO

Paul Drogeanu se naște în anul 1948, cu o săptămână înainte de naționalizare. Locuiește pe strada Antim până la 24 de ani când, proaspăt căsătorit, se hotărăște să plece din casa părintească, devenită neîncăpătoare pentru bunicii, mătușile, verișorii și restul persoanelor cu care împărțea imobilul de la nr, 36.

Etnolog de profesie, documentează istoria veche și memoria locului, căci prin căsătoria bunicilor săi se înrudesc trei neamuri stabilite în „balta Antimului” încă din sec. al XIX-lea: Carabela, Grigoriii și Drogenii. Păstrează o arhivă personală de fotografii originale pe sticlă și film, precum și o amintire proaspătă a locurilor, oamenilor, obiceiurilor și traseelor unde și-a petrecut copilăria și tinerețea.

Povestea Drogenilor

PD: Povestea Drogenilor începe la Drogu. Drogu este un sat de câmpie în zona Brăilei, aflat pe drumul mocanilor. Mocanii, păstorii din sudul Ardealului, în sec. XVIII – XIX se duceau în Bălțile Brăilei. Și uneori nu se mai întorceau din transhumanță și întemeiau sate. (…) Casa din Antim 36 a fost construită de bunicul meu, Nicolae Drogeanu, care era inginer de căi ferate. Tatăl lui – tatăl bunicului – era încă locuitor al unui sat de lângă Drogu; și-a vândut pământul, oile, nu se știe foarte bine ce, și au venit la București cu toții. Deci îl găsim pe bunicul meu construind această casă în 1906. Cu doi ani înainte, s-a căsătorit cu bunica mea, Eleonore Grigoriu, familia Grigoriu venind pe strada Antim mai devreme. La numărul 32 erau vechile case ale Grigoriilor. La intersecția dintre Justiției și Logofătul Nestor erau trei case: casa de la Antim 36 a Drogenilor pe o parte, și, pe cealaltă parte, casa de la Antim 32, care era Grigoriu, prin căsătorie a fost în dotă.

Planul casei era următorul: în față – strada Antim, în dreapta mai era o casă și pe urmă [strada] Logofătul Nestor, [în stânga] mai era o casă – casa Anastaseștilor – și apoi strada Justiției. Iar tot terenul ăsta era Antim 36, care, încă de la început, a respectat ceva care era pe loc: cei patru plopi. Existau patru plopi: unul în față – în colț, spre Anastasești, unul în spatele casei și pe urmă mai erau doi în partea din spate a terenului, unde erau niște garaje destul de mari. Deci ăștia erau plopii. Ce au făcut bunicii, când s-au mutat? Aicea, în față, s-a făcut o grădină de trandafiri – de asta a fost responsabilă bunică-mea. (…) De aici mai mergea o bucată de teren, așa, unde era o livadă. (…) Eu am mai apucat doar doi peri bătrâni, dar între cei doi peri bătrâni era o potcoavă făcută dintr-un boschet de liliac. Aceasta era contribuția bunicii. Și acolo erau o masă și două bănci; și tot o bancă mai era și aicea [în fața casei].

*Schiță plan Paul Drogeanu

Viața de după-amiază

Un obicei interesant al perioadei interbelice, care astăzi ni se poate părea atipic, erau plimbările de după-amiază. Îmbrăcați elegant, ca pentru ieșirea în oraș, îi descoperim pe Drogeni socializând cu familia și prietenii în spațiul privat al curții. Grădina cu trandafiri era amenajată cu bănci, alei și spații verzi, o fântână cu stâncă și pești vii. Tinerii se plimbau de-a lungul curții, iar bătrânii obișnuiau să stea pe banca de lângă intrarea principală în casă, care oferea o bună vedere de ansamblu a străzii și a scuarului de la intersecția străzilor Antim și Justiției.

PD.: Cam asta era viața de după-masă, ca să spunem așa. Plimbările – de la poartă până în fundul curții. Cei bătrâni stăteau pe o bancă, pe care se punea o pătură. Astea cu plimbările le-am prins și eu, când se mai întâlneau tata cu fratele lui de la Antim 12 și discutau probleme tehnice, nu știu ce, și se tot plimbau.

IS.: Deci plimbarea nu trecea de gardul curții?

PD: Ah, nu, nu! Păi de ce? [râde] Gardul însuși avea o funcție, după părerea mea foarte frumoasă, pe care nimeni nu o mai înțelege. Deci tipul ăsta de gard de fer forgé îl vezi peste tot în cartier și în tot Bucureștiul. Domnule, în cazul fericit în care casa nu s-a dărâmat, cineva cu bani o cumpără și o plachează cu policarbonat. Să nu treacă nici vântul și să nu vadă nimeni, nimic. Ceea ce e o crimă, niciun gard nu seamănă cu altul, dacă te uiți la feroneria respectivă. (…) Poarta și gardul ăsta le-am iubit și eu. Când a fost cea mai mare cădere de zăpadă din București, în `50 și ceva, și nămetul era până peste poartă, a fost o jucărie absolut grozavă.

*La plimbarea de după-amiază / anii 1920 / foto arhiva personală Paul Drogeanu În curtea casei din Antim 36: (de la stânga la dreapta) Paul N. Drogeanu (tatăl lui Paul Drogeanu), Suzana Eleonora (Pupi) Manoilescu (n. Drogeanu), Maria Ana Magda (Mimi) Hangan (n. Drogeanu) împreună cu tatăl lor, ing. Nicolae Drogeanu

*În fața casei Drogeanu din Antim 36 / anii 1920 / foto arhiva personală Paul Drogeanu / Eleonore Drogeanu (născută Grigoriu) în centru, împreună cu copiii Pupi și Mimi (stânga) și Paul (dreapta). Sprijinit în baston, Constantin Carabella

 

* „Întoarcerea din Cișmigiu” / anii 1920 / foto arhiva personală Paul Drogeanu. Distracția de iarnă a tinerilor din Antim era mersul la patinoar în Cișmigiu, pe lacul înghețat. În imagine Paul N. Drogeanu (centru, atunci student la Politehnică) împreună cu (sus) Viorica și Sofia (Fifi) Boteni, (jos) Pupi Manoilescu

Spațiile casei

PD: Apartamentul în care am crescut eu [la etajul casei] era locuit de tatăl meu, mama mea și cu mine, bunica din Ardeal, sora mamei mele și fiul ei. [Intrarea principală dădea] în acest vestibul, care avea geamuri – în general, erau foarte multe geamuri. Aici se intra într-o chestie destul de mare, care în dreapta avea o scară interioară care ducea la etaj, avea o balustradă foarte frumoasă (…) La parter, ușile astea erau vitrate. Era un glasvant foarte mare, aici se făceau balurile, se deschideau toate ușile. Se pare că – cumnatul meu Gavrilescu știe chestia asta – Carol al II-lea, prințul artelor, menționează odată că a venit incognito cu o doamnă la un bal al Drogenilor. Și care sigur a fost în `36. Când se deschideau toate ușile era nemaipomenit.

La parter era o logie, unde erau puse o canapea și o masă clasică, cu intarsii, de cafea, turcească; și aici era un dormitor foarte frumos, cu o – foarte frumoasă, foarte frumoasă! – cheminée, dar care arăta ca un bufet mare; adusă din Italia. Când s-a demolat casa, soțul verișoarei mele primare – e mare colecționar de artă și era prieten cu Mărgineanu, pictorul – și i-a spus „domne, ăștia dărâmă tot, noi ne mutăm la bloc”. Și Mărgineanu a venit, a desfăcut șemineul, și se află la Mărgineanu. (…)

La subsol era o bucătărie foarte mare, o țin minte și acum, pentru că avea pereții înclinați. Sus erau ferestrele, sus de tot, și pe urmă pereții nu veneau verticali, erau înclinați, și erau acoperiți cu faianță și de jur-împrejur erau cazane de cupru, pentru tot felul de fierturi. [Bucătăria era] pentru toată casa și, ce m-a mirat, nu aveau ascensor din ăla mic – deci cine aducea mâncarea, se suia pe scara asta, una din scările de serviciu, interioară. La subsol mai erau două pivnițe mari și o cameră de serviciu pentru bucătăreasă.

La Gagel

PD: Dimineața, când eram acasă, eram copil, se deschideau geamurile din spate spre curtea din spate și mama spunea „s-a scos pâine la Gagăl!”. Era o fabrică de pâine care s-a numit Gagel [Otto Gagel] – nu știu după război cum se numea – care avea un loc unde încărca camioanele, și mirosul de pâine trecea dealul, mirosul de pâine scoasă din fabrică trecea dealul și ajungea prin Antim și mama mă trimetea [să iau pâine]. Ei, și urcam pe Cazărmii, coboram pe scara asta – căreia îi zice cică Pelerinilor, dar noi îi spuneam Scăriță.

Cartierul ca cercuri concentrice care se întrepătrund

PD: Sunt multe zone, chiar din Bucureștiul vechi, pe care nu le [parcurgi]. Cred că nu trăiești programatic orașul, adică e în funcție de unde stă prietenul tău, unde stă prietena ta, unde stau amicii. (…) Și așa, într-un fel, după prieteni și după tot felul de neamuri am început eu să umblu, să îmi fac traseele în oraș.

Mai întâi, până la școala primară, era drumul la școală și cam atât. Pe urmă, erau mai multe direcții, legate de colegii de școală. Mulți din colegii de clasă au stat pe Antim, pe Cazărmii, pe Justiției, pe Rahovei. Erau unii care stăteau pe străzile astea care suiau – Arionoaia, Lăzureanu, erau străzile care din Antim se suiau pe dealul Spirii. Toate plecau de aici, din Antim. Era o stradă care suia, care venea din Cazărmii, era curbă, îi zicea Militarilor, suia pe lângă zidul Arsenalului – era o stradă în pantă, dar cu o pantă curbă, și atuncea pentru săniuș era excepțională; și nu era circulată de mașini. Pe curba asta era unul din derdelușurile excepționale. Și aici era o gaură, o spărtură în zidul de cărămidă al Arsenalului, care m-a fascinat întotdeauna, nu am intrat. (…)

Cu vărul meu, Andrei, pe la 12 ani, 13 ani începusem să ne ridicăm, cum se zicea pe vremuri: mergeam cu tramvaiele. Deja, practic, nu mai eram copiii cartierului și luam un tramvai și mergeam cu el până la capăt, ca să vedem cu el orașul. Am citit că era un obicei bucureștean tipic, ăsta de a explora orașul fără niciun scop, practic, deci nu pe niște trasee legate de școală, muncă, distracție. Pur și simplu de plimbare. Chestie care a revenit, cred eu, după toată tragedia cu dărâmările.

*În gradina casei din Antim 36, Pupi Manoilescu, Paul N. Drogeanu și Mimi Hangan. În partea stângă se observă o parte din casa familiei Anastasescu de la numarul 38. foto arhiva personală Paul Drogeanu 

Vecinătățile

PD: Eu am apucat un moment când vecinătățile băteau cu parohiile, încă. Preotul de la Biserica Albă era cel al familiei Drogenilor: parohul de la Biserica Albă era cel care m-a căsătorit pe mine, preotul paroh dinaintea lui – era, cred, tatăl lui – l-a căsătorit pe bunicul și l-a botezat pe tata. Și, deși preotul paroh de la Biserica Albă era al Drogenilor din Antim 36, Drogenii din Antim 12 mergeau la biserica din Sfinții Apostoli – pentru botezuri, parastase și așa mai departe. Familia toată însă se reunea de Paști, când de înviere se mergea în curte la [Mănăstirea] Antim, unde exista și locul nostru: erau niște trepte, spre paraclis, unde se știa că dacă venea cineva înaintea noastră – bine, oricum, nu vedeam foarte devreme, că vedeam din balcon ce se întâmplă – și dacă cineva mai necunoscut, mai nou, venea și se așeza pe scările alea, se găsea totdeauna cineva să spună „nu-nu, aicea e cineva care vine”. Deci sunt moduri de asumare a spațiului care sunt foarte moi, vagi, dar care de fapt se continuă.

IS: Funcționa la fel și pentru alte familii din cartier?

PD: A, da, sigur! Și de multe ori te vedeai doar cu ocaziile astea. Și altădată doar te salutai. (…) Treceau vecinii și te salutai cu cei de pe bancă. Interesant e că nu treceau foarte mulți necunoscuți prin cartier [IS: până la instalarea liniei de autobuz 32, care trecea pe strada Antim și avea stație chiar în dreptul casei Drogenilor], vedeai dacă trece cineva care nu e din cartier.

O casă cu o prezență puternică pe stradă. „Aici a stat Otilia?”

PD: Intra câte un necunoscut, de la poartă se apleca, prin semne [întreba] dacă poate să se apropie, se apropia și întreba „aici a stat Otilia?”. Dar asta se repeta! Eh, [descrierea casei Otiliei din romanul lui George Călinescu] nu se bătea cu casa noastră, motiv pentru care era așa de enervată tanti Pupi și le cam ușuia pe doamnele care veneau așa, cu evlavie, „aici a stat Otilia?” „N-a stat, domne, nicio Otilia!” M-am întrebat de ce? Pentru că sunt multe case care s-ar putea potrivi. Eu cred că din cauză că era foarte vizibilă – avea scuarul, avea curtea în față, deci puteai să o vezi, celelalte nu prea aveau curți și atunci nu le vedeai. Conta și amplasamentul, cred că erau case mult mai frumoase, dar care nu au beneficiat de chestia asta cu retragerea de la stradă.

*[înainte] Casa Drogeanu din strada Antim 36 / 1926 / arhiva personală Paul Drogeanu. Imobil construit în anul 1906 de Nicolae Drogeanu, inginer de căi ferate, cu ajutorul unei echipe de meșteri italieni. Clădirea a respectat structura inițială a terenului și cei patru „stâlpi” ai săi: 4 plopi care împrejmuiau casa și grădinile. Unul dintre plopi a supraviețuit demolărilor din anii ’80.

Trecătorii de pe stradă nu erau singurii care observau clădirea. În vremea primului război mondial, în timpul ocupației germane, generalul von Mackensen a râvnit să își stabilească postul de comandă în casa din Antim 36, însă „a renunțat pentru că în casă se vorbea limba germană și… s-a simțit jenat”. Intenții asemănătoare au existat și în vremea celui de-al doilea război mondial.

Demolarea. „A fost una dintre ultimile care a picat”

De la înălțimea unei platforme de mari dimensiuni, soții Ceaușescu hotărau soarta zonei. Evident că toată lumea intra în priză, pentru că ajungea un gest și mai pica o casă.

În jur, demolările avansaseră foarte mult, iar imobilul din Antim 36 ieșea în evidență. Casa s-a demolat destul de târziu și nefericit, scăpase. Încă de prin 1981-82 ne-au anunțat că o să urmeze sistematizarea, dar, până în ultima clipă, nu a fost în planul de sistematizare. (…) În vara lui 1983, vărul meu a primit o veste bună: că a trecut el [Nicolae Ceaușescu] și s-a suit pe platformă și casa a rămas. N-a avut nimic de zis, ceea ce am și fost anunțati. Și vestea proastă a venit că, după el, a venit ea – veneau alternativ, era un fel de gelozie. Și [Elena Ceaușescu] a zis „ce-i acolo?” și s-a demolat casa.

Cei din urmă rămași în casă au fost vărul său, arh. Andrei Drogeanu, împreună cu soția. Au locuit la etaj, până în ultimul moment, în speranța că vor putea obține, cumva, anularea deciziei. Andrei dormea atunci când au început să dărâme acoperișul.

*[după] Plopul din curtea casei / anii 2000 / foto arhiva personală Paul Drogeanu. Locul fostei case Drogeanu din strada Antim nr. 36. Plopul înalt  – care delimita la stânga locuința și grădina  –  a supraviețuit demolărilor din anii ’80. A fost ulterior tăiat, la câțiva ani după realizarea acestei fotografii.

Despre expoziția „Starea Orașului” (1990, Sala Dalles)

Ăsta e badge-ul de la Starea Orașului. Au fost și niște discuții, un fel de comunicări. (…) Vecinii de cartier s-au regăsit atunci și, chiar dacă nu se cunoșteau, erau uniți de faptul că s-a dărâmat cartierul. (…) Separat de aceste colocvii, în fiecare seară aveau loc mese rotunde pe tot felul de teme, la care participau și cei care veniseră să vadă expoziția. Și a fost una din cele mai mișto chestii: nu mai știu cine ținuse o prelegere despre zona Casei Poporului și un șofer pe basculantă – un vizitator – a spus „Domne, eu am fost șofer pe basculantele care au distrus cartierele unde s-a făcut Casa Poporului. Și între noi era vorba că toate demolările astea se fac ca să se scrie cu litere mari CEAUȘESCU – PCR cât să se vadă și de pe lună”. Chestie care a avut un haz nemaipomenit. Știi, marchează ce e în spiritul popular când își dă seama de amploarea demolărilor.

*Mimi Hangan (n. Drogeanu) în casa din Antim 36, interior / 1926 / foto arhiva personală Paul Drogeanu 

*Legitimație de acces la expoziția și seria de conferințe „Starea Orașului”, 1990

 

Info & credite:

Paul Drogeanu, n. 1948

Strada Antim, nr. 36

#locuitor

Interviu realizat în București, 21 august 2019, în cadrul proiectului Uranus Acum

Discuție moderată de Iris Șerban

Înregistrare și montaj audio-video de Alexandru Păun (va urma)

Skip to content