Am sa încep prin a repovesti o istorioara cu talc, culeasa de Jean-Claude Carriere.
“Un caine întalneste o pila: un obiect ciudat, care-i starneste brusc atentia. Si astfel, începe sa o exploreze asa cum stiu cainii sa investigheze realitatea – începe s-o linga. Dupa ceva timp de lins la pila, cainelui începe sa-i sangereze limba. Însa, încapatanarea canina îl face sa persevereze, pana cand îsi da seama ca a început sa-i placa gustul sangelui. Cine mai poate sa-l opreasca acum?”
Ocupatia unui pictor este fie demiurgica, fie o simpla gesticulatie de saltimbanc. Imaginati-va: va aflati în fata unui dreptunghi alb si din materii colorate trebuie sa transformati acea absenta într-o prezenta vizibila care sa comunice ceva. E un gest de o vanitate absoluta, într-un fel acesta este pacatul artistului, paranoia face parte din job description. E un pacat luciferic, care este penalizat în toate culturile. La vechii greci era denumit hybris, în context crestin este trufie, budismul gaseste ca orice atasament fata de realitate te îndeparteaza de o posibila iluminare. Pe scurt, pictorul este din start pe o cale gresita. Cum poti scapa din acest cerc de foc? Pai singurul raspuns pe care eu îl intuiesc este urmatorul: scapi fie prin nebunie, fie prin inteligenta. Prima cale este aceea a celebrului artist si urechea lui. Pictura devine terapie, disperare care te echilibreaza temporar, dupa care îti consuma sufletul, inima, organele, creierul si, în cele din urma, viata. Exista totusi si varianta pictorului foarte inteligent care, prin combinatii succesive de experimente si strategii de abordare a luptei, reuseste sa înfatiteze întregul combat al pictorului cu vidul. E mai putin dramatism, însa mai multa claritate a demersului. Pictorul inteligent ne prezinta graficul luptei artistului cu lumea.
E un fel de implicare partiala, artistul face cu ochiul publicului, e mai mult un prezentator decat un traitor al procesului. Anca Muresan este un exemplu hibrid. Are o pictura obsedata de centralitate, un horror vacui dezlantuit. O încercare de structurare prin aglomerare cromatica, fiecare centimetru patrat de panza mustind de informatie. Acest tip de pictura obsedanta încearca sa anuleze dreptunghiul alb, e un Proteu care devine osatura si carne prin asiduitate si consum psihic. Ei bine, lucrarile din expozitia de fata procedeaza invers. E un demers logic care dilueaza structura imaginii. E o dilutie a zilelor, a realitatii si memoriei. Lucrarile Ancai devin fantome ale unei realitati pierdute, niste madlene care circumscriu un vid. E o revenire treptata la dreptunghiul alb initial. E o detensionare a necesitatii formei, o dilutie asumata si împacata.
