(E)migratia noului si estetica acordata cu spiritul timpului
Raspandirea masiva a arhitecturii moderniste in Statele Unite are loc dupa cel de al doilea razboi mondial, intre 1950 si 1965, cand maestrii europeni recent emigrati isi reiau activitatea la planseta si cand ideile lor patrund masiv in toate scolile de arhitectura.
Reteritorializarea avangardei se va concentra pe „monumentalizarea” tehnologiei industriale. Faimoasa expozitie de la MoMA, din New York, organizata de Henry-Russel Hitchcock si Philip Johnson in 1932, atrasese deja atentia publica asupra principiilor arhitecturale de exprimare onesta a noilor materiale moderne (otelul, betonul armat, sticla), raspandind notiunea de „stil international” si popularizand operele lui Mies van der Rohe si Walter Gropius din perioada activarii lor in cadrul Scolii Bauhaus. Trebuie subliniat in acest context faptul ca Mies, prin aversiunea sa declarata asupra „noului” (intelegand aici explorarea formei, a modei stilistice, a arhitecturii care mimeaza gesturi picturale sau sculpturale) nu se alinia de fapt cu avangarda „formalista” (in ciuda influentelor evidente venite dinspre miscarea de Stijl si suprematismul rus). Daca Le Corbusier incalca expansiv granitele disciplinare si se uita cu siretenie prin „ograzile” vecine, Mies cauta, dimpotriva, sa restranga limitele profesionale, retractand profesia la un nucleu de esente pur constructive. Prin Colin Rowe1 si Kenneth Frampton2, ar trebui poate sa-l consideram pe maestrul german drept o punte de legatura intre traditia neoclasica (Karl Friedrich Schinkel) si momentul rupturii moderniste, la un nivel profund, descendent, atingand aproape o dimensiune spirituala: „religia” lui Less is More…
IIT, Chicago: laboratorul otelului
Capitol important in orice istorie de arhitectura moderna, „Scoala de la Chicago” ilustreaza exemplar conditiile care au generat aparitia tipologiei cladirii inalte pe structura de otel, prin opera unor maestri precum Louis Sullivan si Dankmar Adler. Mies van der Rohe, emigrat peste ocean in 1937, purtand cu el faima progresista a Bauhaus-ului, este numit director al scolii de arhitectura din cadrul IIT in 1938 si insarcinat doi ani mai tarziu cu reorganizarea radicala a campusului universitar din Chicago. In mod evident, contextul dinamic al marii metropole industriale era mult mai atragator pentru arhitectul german decat batranul continent, iar scara de interventie care i se propunea reflecta in consecinta acest optimism al modernizarii. Master-planul urbanistic desenat in 1940 face tabula rasa perimetrul urban dreptunghiular adiacent nucleului vechi al institutei, delimitat de State Street, La Salle Street, 31th Street si 35th Street, generand un vid urban regularizat matematic dupa principiul rasterului uniform guvernat de un modul unic: 7,3 x 7,3 x 3,6 m. Cladirile, implantate pe aceasta „placa de baza” in mod simetric si asimetric (exceptiile au ramas inexplicabile), reproduc mai departe, la scara proprie, ideea modularii stricte valorificabila prin standardizarea extrema a elementelor de constructie. Campusul se va dezvolta in contrast cu tesutul urban existent, urmand modelul platformelor industriale. A fost cea mai mare lucrare din timpul vietii lui Mies; intre 1945-1958, 19 cladiri proiectate de el erau deja realizate, datorita prefabricarii elementelor constructive si folosirii extrem de eficiente a noilor tehnologii la un cost foarte scazut de investitie. Indiferent de program, cladirile se supun draconic acelorasi principii rationale, si afiseaza aceeasi imagine minimalista a penitentei estetice. Fidel principiul „planului liber”, organizarea generala nu a acordat o atentie speciala ierarhizarii spatiilor urbane, echipartitia neutra a obiectelor izolate primand asupra axialitatilor si controlului neoclasic al unor parti de compozitie.
Dupa retragerea lui Mies din viata academica in 1958 (la varsta de 72 de ani, intr-o stare precara de sanatate), firma Skidmore Owings and Merill (formata in mare parte din fostii studenti ai maestrului) va prelua in mod controversat conducerea lucrarilor de modernizare a campusului in urmatorii zece ani, modificand master-planul initial. Biblioteca Paul V. Galvin (1962) si cladirea Grover M. Hermann (1962) reproduc pana la confuzie doar imaginile arhitecturii lui Mies (sala Crown), nu si principiile care i-au dat nastere.
In 1941, campusul IIT gazduia 4000 de studenti pe 23 ha, iar la sfarsitul anilor ’90, doar 3200 de studenti, insa pe 48,5 ha. Capodopera modernista realizata de Mies van der Rohe a fost din ce in ce mai putin apreciata de ochiul profan, cazand in uitare. Decaderea atmosferei generale si disfunctionalitatile urbane aparute in urma acestor schimbari au condus in final la organizarea concursului international din 1997 pentru extinderea cu 10000 mp a cladirii numite The Commons (realizate de Mies in 1954), printr-un nou centru studentesc (McCormik Tribune Center), la care au participat 39 de arhitecti invitati, printre care se numarau Peter Eisenman, Helmut Jahn, Zaha Hadid si echipa compusa din Kazuyo Sejima si Ryue Nishizawa.
Mies van der Rohe: arta constructiei si drumul spre esenta
Revenind insa la ideile fundamentale care l-au preocupat de Mies de-a lungul anilor petrecuti la IIT in prelungirea experientei de la Bauhaus, trebuie evidentiat in mod special distinctia facuta in scrierile sale intre arhitectura (caracterizata depreciativ ca joc formal frivol) si „arta constructiei” (Baukunst)3. Apreciind potentialul eliberator al mijloacelor moderne industriale, Mies se distanta polemic fata de experimentele avangardiste ruse si franceze, inspirate de pictura si sculptura, facand apel la actul edificarii concrete (teserea caramizii, turnarea betonului, asamblarea profilelor laminate de otel) legat inextricabil de intruparea propriu-zisa a arhitecturii. „Arta constructiei” inseamna capacitatea de a articula legile constructive, ordinea intelectuala riguroasa si supunerea fata de gravitatie – caracteristice structurii – cu interpretarea libera a elementelor nestructurale ce pot ordona spatiul in mod independent. Acesta este modul expresiv-tectonic prin care Mies intelege „adevarul” sau autenticitatea actului arhitectural.
Reducerea vocabularului la minimul esential, prin intelegerea rationala a logicii constructive, capata a dimensiune emfatica si monumentala la cladirile campusului IIT. Daca primele realizari – Minerals and Metals Research Building (1942-45), Alumni Memorial Hall (1945-46) si Centrala termica (1950) – mai poarta inca amprenta industriala bruta, sala Crown(1950-56), una din ultimele cladiri realizate de Mies, atinge nivelul cel mai inalt al rafinarii principiilor tectonice, fiind considerata si astazi cea mai remarcabila cladire din campusul IIT, un adevarat elogiu adus profilelor laminate de otel si sticlei. Structura de mare deschidere, alcatuita din patru grinzi transversale vizibile doar din exterior, desi e compromisa de plafonul fals suspendat care ii ascunde expresivitatea, permite o flexibilitate absoluta a spatiului interior (67 x 36,5 x 5,4 m). Rigoarea tripartita a fatadelor este subliniata intens la nivelul detaliilor de tamplarie, doar prin folosirea expresiva a profilelor laminate standard si sticla sablata sau clara. Dispozitivul platformelor si treptelor de intrare ancoreaza volumul autarhic in teren printr-o succesiune monumentala de suprafete orizontale atent proportionate, reluand motivul elaborat la casa Farnsworth din Plano, IL (1945-50). Sub deviza beinahe nichts („aproape nimic”), sala Crownsintetizeaza astfel o serie de principii transistorice determinate de ordine, ritm si proportie, imbratisand „spiritul epocii” industriale fara emfaza gratuita a noutatii estetice.
Rem Koolhaas & OMA: preocupare sociala, ironii si neomodernism in centrifuga
In contextul unei analize culturale critice a postmodernitatii, Jean Budrillard descria fenomenul Bauhaus ca moment fundamental al trecerii de la „societatea metalurgica” (industriala, producatoare de materiale si obiecte) la cea „semiurgica” (post-industriala) unde semnele, imaginile, design-ul si publicitatea incep sa inlocuiasca obiectele propriu-zise4. Prima observatie pe care o face Koolhaas (cititor avid al lui Baudrillard) in declaratia care insoteste proiectul pentru Centrul McCormik se refera la „deficitul de imagine” al campusului IIT in momentul lansarii concursului de extindere al cladirii The Commons5. Aprecierea intelectuala a demersului esentialist al lui Mies de dupa 1945 (care transcende estetizarea si doctrina Bauhaus) nu ajuta cu nimic declinul imaginii IIT-ului. Koolhaas & OMA au castigat concursul printr-o atitudine contextualista surprinzatoare, atipica daca ne raportam la declaratiile lui precedente. Dupa cum observa arhitectul olandez, textura urbanistica ambigua din master-planul lui Mies oscila neclar intre un mega-obiect si un tesut de sine statator. Problema campusului se definea de fapt prin „disparitia” orasului dimprejur si dezarticularea cladirii The Commons in raport cu segmentul vestic al campusului unde se afla sala Crown. Propunerea unei densificari heteroclite de functiuni (comert, facilitati, activitati recreationale si educationale, etc.), asamblate in mozaic, porneste aici de la o idee de „reurbanizare” a zonei cu un „minim de substanta arhitecturala” capabila sa creeze urbanitate prin ea insasi. Centrul studentesc incerca sa readuca la viata o zona urbana mult mai larga, extinzand cu peste 10000 mp cladirea existenta a lui Mies,The Commons, prin „fagocitare” (starnind, asa dupa cum era de asteptat) proteste vehemente din partea acelora care il idolatrizau pe Mies.
Imbracata pe o lungime de 160 m intr-o carcasa de protectie din tabla de inox cutat, camasuita cu beton la interior, statia metroului suprainaltat defineste volumul tubular de desupra centrului. Sub aceasta forma iconica, ansamblul retese o structura de relatii de utilizare raportata la alte cladiri invecinate, preluand in orgnizarea lui planimetrica directiile traseelor existente de circulatie pietonala din campus, unind partea lui de de est si cea de vest, formand o serie de axe diagonale intersectate. Sub „tava” deformata care se extinde sub linia suprainaltata a metrolului, s-a generat astfel o retea de circulatii interioare, „piete” si „insule” urbane autonome care gazduiesc functiuni comerciale, facilitati diverse, recreationale, educationale, etc. Interiorul „tavei” este un „plan liber” ce reproduce (cu cateva „accidente”) traveea structurala a cladirii extinse.
Dialogul intre doua epoci
Asa cum Werner Blaser observa in studiile sale monografice, Mies a ridicat constructia la nivelul de „arta a formei”, iar prin acest efort, neinteresat in inventia de noi forme, a prelungit practic o traditie rationalista ilustru reprezentata de Viollet-le-Duc, rafinand modelele structurale cele mai elementare6. El a legat arhitectura de o epoca, de un spirit al timpului, nu de moda sau de eternitatea canoanelor clasice, desi a fost inspirat de neoclasicism in mod constant. Prin distilarea rafinata a catorva solutii si reductia extrema a vocabularului formal, lucrarile lui au o evidenta natura spirituala, aspirand spre ascetism si unitate ultima.
Preluarile necritice si critice ale operei lui Mies au proliferat in aceeasi masura in deceniile urmatoare. Pe de o parte, s-a raspandit rapid late-modernismul imaginii fara continut, reprodus prin copy-paste, indiferent la schimbarea contextului istoric, cultural si urban, chiar de catre discipolii si partenerii maestrului. Fujikawa Johnson & Associates, continuatorii postumi ai biroului lui Mies van der Rohe, si nu mai putin Skidmore, Owings & Merill, au prelungit decenii de-a randul „efectul Mies” in Statele Unite. Pe de alta parte, experimentele din California anilor 1948-1965, purtand eticheta Case Study Houses si semnatura unor arhitecti prestigiosi precum Richard Neutra, Charles Eames, Raphael Soriano, Craig Ellwood si Pierre Koenig, au adus un suflu proaspat in profesie, experimentand cu succes in trama principiilor miesiene. In perioda foarte recenta, o lunga serie de arhitecti contemporani s-au inspirat responsabil din traditia miesiana, continuand rafinarea lui Less is More prin More with Less, activand o practica tardomoderna reflexiva7; i-as enumera doar pe Alberto Campo Baeza, Eduardo Souto de Moura si David Adjaye. Koolhaas nu face parte din acesta ariergarda. Neomodernismul sau contestatar poarta semnele deconstructiviste: apare ca un reshuffling poststructuralist in care Mies este „centrifugat” critic. Daca Centrul McCormik se poate caracteriza drept contextual, atunci sensul acestei notiuni e cu siguranta diferit de acela pe care l-ar folosi (in mod reverentios) Campo Baeza sau Souto de Moura, legandu-se mai degraba de reinventarea contextului sau inter-textualitate. Daca Budrillard (postmodernul…) lasa arhitectii abandonati si neputinciosi intr-o lume a semnelor desprinse de semnificatii, Koolhaas raspunde spiritului „societatii semiurgice” printr-un exces de estetica si comunicare publicitara emfatica, camuflandu-se in complexitatea lumii actuale, imbratisand cultura ei caracteristica, fara sa caute adancimile realitatii din spatele simularii; pentru el, simularea este o forma productiva de interactiune, legata de reinscrierea sociala a indivizilor, conectivitate si simbolizare8. Daca acceptam ideea ca identitatea se formeza chiar pe „suprafata” cotidianului, prin intersectarea relatiilor sociale si manipularea imaginilor, atunci putem considera ca strategia distopica defacelift institutional implicata in proiectarea Centrului McCormik cu scopul de a-l reinsera pe Mies in lumea post-industriala de azi este – cel putin partial – un succes.
Referinte:
1 Colin Rowe, The Mathematics of the ideal Villa and Other Essays, MIT Press, Cambridge, MA, 1982, cap. „Neo-‘Classicism’ and Modern Architecture II,” pp. 139-158.
2 Kenneth Frampton, „Modernism and Tradition in the Work of Mies van der Rohe, 1920-1968”, in John Zukowsky ed, Mies Reconsidered: His Career, Legacy, and Disciples, The Art Institute of Chicago & Rizzoli, Chicago, 1986, pp. 35-53.
3 Mies van der Rohe – Interviu cu John Peter (1961), in John Peter, The Oral History of Modern Architecture. Interviews with the Greatest Architects of the Twentieth Century, Harry N. Abrams, New York, 1994, p. 164.
4 Jean Baudrillard, For a Critique of the Political Economy of the Sign, trad. eng. Charles Levin, Telos, St. Louis, 1981 [1972], p. 185.
5 Rem Koolhaas, Content, cap. „Miestakes”, Taschen, Köln, 2004, p. 182.
6 Werner Blaser , Mies van der Rohe, Birkhäuser, Basel, 1997.
7 Alberto Campo Baeza, „Essentiality: More with Less”, A+U 264, 9/1992, pp.12-43.
8 Neil Leach, „C<AMO>UFLAGE” in Véronique Patteeuw, ed., What is OMA – Considering Rem Koolhaas and the Office of Metropolitan Architecture, NAi Publishers, Rotterdam, 2003, pp. 94-96
Foto: Cosmin Caciuc
