O fundaţie existentă, o gândire structurală şi un înveliş din lemn – o haină ce poate fi încheiată, descheiată complet sau parţial şi căreia i se pot sufleca mânecile, ridica gulerul sau închide buzunarele.
Text: Justin Baroncea
Foto: Radu Malaşincu
Puţină istorie
Proiectul a pornit de la o fundaţie din ciment acoperită de buruieni şi tineri oţetari, poziţionată în colţul opus intrării pe terenul la care se ajunge printr-o fundătură care „înţeapă” o stradă lăturalnică din Breaza. Abia la a doua vizită am observat atent nucul enorm din imediata vecinătate a accesului la demisol.
După realizarea releveului, am luat decizia să păstrăm „buncărul” de beton, alterând cât mai puţin structura iniţială.
Am eliminat o „excrescenţă” care ocupă prea mult din grădină. Nu era nevoie de o casă atât de mare. În rest totul a rămas pe loc. Proiectul viitoarei case a păstrat urmele stâlpilor proiectaţi iniţial printre ai căror armături oxidate se încâlceau arbuştii şi iedera. Nucul şi orientarea fundaţiei existente au dictat codul genetic al viitoarei case care încorporează 15 ani de istorie „încremenită”.
Tectonică
Stâlpii de beton continuă intenţia iniţială cu unele excepţii. Casa a fost retrasă (parţial) pe a doua linie de stâlpi, eliberând astfel o porţiune de terasă mai mare decât cea prevăzută prin proiectul din anii ’90.
Au fost păstraţi restul stâlpilor perimetrali, iar la interior s-a păstrat doar stâlpul central în jurul căruia pivotează spaţiile din zona de zi, dar a fost transformat din prismă în cilindru. Placa de peste parter constituie principalul element de discontinuitate prin introducerea consolei pe faţada nord-est. Vorbim despre discontinuitate la nivelul intenţionalităţii în raport cu proiectul iniţial. Pentru că dimensiunea şi poziţia consolei nu mai continuă direcţia dictată de structura existentă. Consola recuperează în plan o parte din suprafaţa pierdută prin retragerea pe al doilea ax de stâlpi şi acoperă jumătate din terasa de la parter.
Zidăria nu are rol structural, cărămida închide spaţiul, şi-atât. Lemnul însă este esenţial. Structura de lemn rămâne aparentă integral. Pasul stâlpilor şi cel al „contravântuirilor” urmăreşte şi sistematizează compartimentarea mansardei. Nici o piesă structurală nu se ascunde complet. O parte a secţiunii lemnelor este folosită pentru integrarea materialelor termoizolante sau fonoabsorbante. Dar scheletul de lemn rămâne aparent.
Am dorit să evităm elementele verticale care să condiţioneze o viitoare recompartimentare a spaţiului din mansardă. Am considerat că astfel de modificări se produc periodic şi, din experienţa de lucru, ştim că un container bine proiectat supravieţuieşte în general funcţiunii căreia îi fusese destinat iniţial. În consecinţă am optat pentru o structură perimetrală din lemn stratificat eliminând complet elementele verticale centrale (stâlpi, popi, bile etc).
Elementele de lemn au fost ancorate între ele şi de centura perimetrală a parterului cu piese metalice introduse în chertarile lemnului. Se văd tijele filetate, şaibele, piuliţele şi canturile pieselor de metal. În rest un grid de lemn structurează spaţiul şi determină poziţia compartimentărilor, a uşilor, a supraluminilor.
Din punctul de vedere al logicii constructive mansarda reprezintă intervenţia „momentului”, o structură care se supune criteriilor „same object, multiple functions”. Discontinuitatea structurală subliniază şi un anumit tip de discontinuitate temporală. Parterul, repetăm, continuă în mare măsură proiectul din anii ’90 în timp ce mansarda este un produs exclusiv al „zilei” (al actualităţii).
Fagurele de lemn stratificat devine, în funcţie de poziţia pe care o are în fiecare încăpere, noptieră, poliţă pentru băi, ramă pentru oglindă, raft în dulap, raft de bibliotecă etc.
Din exterior, cu excepţia soclului, se vede un volum uniform din lemn: pin termotratat. Scândurile înalte sunt parte integrantă a sistemului de faţadă ventilată în zona plinurilor şi se transformă în sistem de protecţie solară în dreptul golurilor. În acelaşi timp, „învelişul” de lemn se întoarce pe acoperiş şi continuă sistemul de faţadă ventilată, protejând tabla de radiaţia solară; tabla nu se încinge, temperatura pe timpul verii rămâne constantă, de unde rezultă o inerţie termică sporită a învelitorii.
Deşi casa este îmbrăcată într-un singur material, croiala volumului exprimă (discret) discontinuitatea structurală. Aşa cum scriam mai devreme, placa ieşită în consolă este o „lamă” care separă cele două sisteme: cadre de beton armat vs rame de lemn stratificat. Consola, prin dimensiune şi poziţie, „descrie” materia ascunsă în spatele învelişului din lemn.
„Lama de beton” este subliniată şi de elementul metalic central care domină parterul – metalul separă şipcile verticale care definesc obloanele de şipcile intradosului consolei care construiesc „lampadarul” de pe terasă.
Principiul „same object, multiple functions” funcţionează şi în cazul închiderii de lemn: utilizarea aceluiaşi element permite transformarea învelişului nu numai în oblon – protecţie a acoperişului sau închidere în sistem ventilat –, ci şi în masa rabatabilă sau abajur pentru luminile de pe terasă.
La etaj obloanele rabatabile împreună cu cele batante permit deschiderea parţial a casei către grădină.
Fără a diminua intimitatea dormitoarelor, spaţiul locuinţei se expandează către peisaj. Învelişul cu geometrie variabilă, în care şipca-modul îşi modifică rolul în funcţie de poziţia în cadrul sistemului, constituie o „haină” continuă care are capacitatea de a reacţiona la discontinuităţile provocate de uz. „Haina” de lemn poate fi încheiată, descheiată complet sau parţial şi i se pot sufleca mânecile sau ridica gulerul, i se pot închide buzunarele; nu poate fi agăţată în cuier.
După hidroizolarea fundaţiilor de beton şi după montarea zidăriei de protecţie a foliei de Tefond, am încercat să recuperăm „unitatea” iniţială a soclului. Piatra plachează exclusiv monolitul iniţial; de fapt, este singurul volum „placat” din raţiuni estetice. Iniţial, am fi dorit să păstrăm betonul aparent, independent de calitatea acestuia, dar nu am găsit soluţiile tehnice care să permită acest lucru fără a renunţa la o hidroizolare optimă a fundaţiei. Piesele de granit care plachează soclul, terasa şi „faţada” demisolului sunt modulate după şipcile de pin termotratat – o piatră la trei şipci. Piatra aşază întreaga volumetrie. Casa „stă” pe soclul de granit.
Metalul mediază relaţia dintre piatră şi lemn. Profile UNP 100 preiau imperfecţiunile „hainei” de lemn şi trasează limita superioară a soclului de piatră. La nivelul faţadei ventilate, lamele de metal şi profilele UNP delimitează obloanele, definesc sistemele mobile şi marchează prezenţa lor în planul închiderii.
Atunci când obloanele sunt închise, metalul rămâne singurul indiciu pe care golurile îl lasă în faţadă.
Metalul trasează cu acurateţe linia faţadei, inclusiv demarcaţia dintre planurile verticale şi acoperiş; capetele scândurilor sunt protejate cu o ramă continuă din cornier.
Locuri
Parterul este organizat în funcţie de sau, mai bine spus, în jurul stâlpului central de beton aparent. Un cilindru aşezat pe poziţia unui stâlp rectangular (conform proiectului din anii ’90 şi după armăturile oxidate găsite la faţa locului).
Mobilierul este „centrifugat” pe cei patru pereţi ai zonei de zi: bibliotecă, bucătărie, dulap (pe toată lungimea unuia dintre pereţi) şi zona de stat (canapele, fotolii etc). Numai masa sufrageriei „scapă forţei centrifuge”.
Tavanul este realizat din panouri microperforate, agăţate de beton sub saltele de vată minerală de 5 centimetri grosime, drept urmare un spaţiu liber cu o suprafaţă de 55 m2 nu are ecou.
Singurul spaţiu cu înălţime dublă din casă este cel al intrării. Scara şi întregul spaţiu dezvoltat pe verticală sunt centrifugate de un stâlp metalic, un preludiu a ceea ce se întâmplă în spaţiul major de la parter.
Urcând, se poate citi foarte clar relaţia dintre structura de lemn a mansardei şi pereţii de zidărie ai parterului.
Prinderile metalice rămân aparente, şi linia de demarcaţie dintre cele două tipuri de structură rămâne vizibilă. Pe „glaful” rezultat din trecerea de la un tip de structură la altul urmează să fie instalată o jardinieră (care va ocupa coronamentul zidăriei). Spaţiul vertical secţionează construcţia şi „descrie” sistemul constructiv.
La etaj, două dormitoare în stânga şi două în dreapta sunt distribuite de-a lungul unui coridor central la capetele căruia sunt situate cele două băi. Axul central este luminat indirect prin golurile de deasupra uşilor dormitoarelor.
Verticalele uşilor se prelungesc până la întâlnirea cu grinzile din lemn stratificat, permiţând percepţia continuităţii structurii mansardei.
Mobilierul casei se construieşte în funcţie de regulile determinate de structura de lemn stratificat, în funcţie de configuraţia spaţiilor şi de necesităţile de uz care pot fluctua în timp.
Timp
Nucul va continua să domine grădina până vor creşte platanii şi teii nou-sădiţi. În câteva zeci de ani, copacii vor lua complet prim-planul clădirii, şi atunci, cu haina de lemn patinată de vreme (adusă de razele UV în zona de gri-închis a scândurii aproape „fosilizate”), casa şi peisajul creat de noi se vor integra într-un singur sistem, într-un loc. Când toate acestea se vor fi întâmplat, o să putem spune că am lăsat de mult o haină de lemn printre copaci, undeva în colţul curţii.
