Artista poloneza Julita Wójcik desfasoara proiecte cu mare vizibilitate în spatiul public, volatilizând granitele dintre artistic si cotidian. S-a nascut în 1971 la Gdansk, oras în care a absolvit Academia de Arte Frumoase în 1997 si unde locuieste si lucreaza si acum. Ne-a vizitat recent la Bucuresti, unde a sustinut o conferinta la sediul Asociatiei Tranzit.ro, intitulata „Activitatile cotidiene în folosul societatii”. Prin amabilitatea Institutului Polonez din Bucuresti, Julita Wójcik a acordat un interviu revistei noastre.
Cosmin Caciuc: Dvs. faceti parte dintr-o tânara generatie de artisti polonezi, educati în anii ’90, cu o minte deschisa si contectata la discursul artistic occidental. În contextul european mai larg, credeti ca problemele sociale, culturale si politice sunt mai importnate acum pentru tinerii artisti contemporani decât orice alte dezbateri estetice asupra ceea ce poate fi considerat drept frumos sau nu într-o opera de arta?
Julita Wójcik: Începutul anilor ’90, perioada studiilor mele, a fost doar un preludiu pentru posibilitatea pe care am avut-o mai târziu de a observa care este discursul Occidentului referitor la arta. Activitatea mea artistica a început sa devina una constienta la începutul anului 2000. Aceasta era un fel de reactie la cunostintele clasice pe care le dobândisem la Facultatea de Sculptura. Dupa ce am terminat Academia, m-am rupt definitiv de sculptura. Am hotarât s-o iau de la început, punându-ma în pozitia unui amator, al unui diletant care nu s-a ocupat niciodata de arta. Am renuntat la toate formele si tehnicile folosite în sculptura în schimbul unor ocupatii prozaice precum crosetatul, curatatul cartofilor sau gradinaritul. M-am straduit, de asemenea, sa ies din perimetrul galeriilor si muzeelor pentru a ma afla cât mai aproape de oamenii obisnuiti. Faptul ca am ales sa fac niste activitati desprinse din cotidian avea sa faca posibil contactul cu publicul, obtinerea reactiei, verificarii si aprecierii lui imediate. Aceasta decizie a fost influentata si de teama sau cel putin de nelinistea si rezerva, pe care l-am putut observa la public, ca reactie fata de arta contemporana. Adoptând o astfel de forma pentru discursul meu artistic, m-am apropiat de discursul narativ cunoscut majoritatii oamenilor, oferindu-le posibilitatea de a se integra în el si de a începe un dialog.
În prezent, apartin unei categorii mai mari de artisti pentru care arta este un instrument purtator al schimbarii sociale, pentru care ideea de frumos a fost înlocuita cu frumusetea ideii. Cu toate acestea, sunt multi artisti tineri pentru care frumosul este cea mai importanta valoare dupa care se ghideaza. Pe acestia i-am descoperit de curând, atunci când am revenit la Academia din Gdansk pentru a sustine cursuri si ateliere pentru studentii la Sculptura. Tin un „Curs de curatare a artei contemporane”, prin care îi învat sa vorbeasca despre arta si despre cum sa poarte un dialog cu publicul.
C.C.: Am putea spune ca dvs. implicati o critica sociala prin arta într-un mod jovial, cu optimism si ironie, chiar cu sensibilitate. Este aceasta o cale mai buna de a deveni mai lucizi cu privire la traditiile si ideologiile noastre?
J.W.: Optimismul meu se datoreaza faptului ca munca este hobby-ul meu. Ma aflu în pozitia privilegiata de a-mi alege singura, ca artist, modul în care lucrez si când sa lucrez. Munca, adica asa-zisul „a face arta”, îmi face placere. Nu se poate spune ca suntem lenesi! Asa cum se spune de obicei despre artisti. Munca fara nici o constrângere, atunci când esti propriul sef, este preferata de multi oameni, spre exemplu de antreprenorii privati. Important pentru mine este ca munca sa fie una benevola, lucru care ma priveste atât pe mine, cât si pe spectatorii si publicul care participa la actiunile mele. Implicarea lor în procesul de creare a Curcubeului nu a fost una fortata, ci a reprezentat o invitatie deschisa. Cei care mi s-au alaturat la împletirea florilor au facut-o din proprie vointa, neobligati fiind de nimeni. Trebuie sa fiu totusi constienta de faptul ca putini sunt oamenii care pot lucra astfel. De aceea este necesara aici o anumita sensibilitate.
Umorul si optimismul, de asemenea, nu sunt lipsite de importanta. Cred ca sunt o trasatura a caracterului meu si sunt necesare în actiunile mele, caci oamenilor tocmai asta le lipseste: un motiv pentru care sa zâmbeasca si un viitor lipsit de griji. La realizarea compozitiilor proprii jonglez cu elemente atipice, precum imprevizibilitatea vremii, deoarece lucrez în spatii deschise, este important caracterul persoanelor implicate, reactia pe care o prevezi din partea acestora s.a.m.d. Prin urmare, este important sa ai grija în fiecare moment ca mesajul sa fie unul clar, atât la nivel vizual, cât si în ceea ce priveste invitatia la participare. Acest lucru este esential pentru a-i încuraja si convinge pe privitori sa se implice în creatia colectiva. Putini sunt aceia carora le place sa participe la ceva ce pare netransparent si are intentii neclare.
C.C.: Abordarea chestiunilor de gender face parte dintr-o agenda mai cuprinzatoare cu privire la angajamentele sociale ale artistilor în promovarea tolerantei?
J.W.: Realizând lucrarea Curcubeul, o sculptura cu dimensiunile de 20 m latime si aproximativ 10 m înaltime, compusa din 20.000 de flori artificiale care prezinta imaginea unui curcubeu vesel, colorat, ca dintr-un desen copilaresc, ating si actuala conceptie asupra curcubeului ca simbol LGBT cu problematica legata de toleranta. Din punctul meu de vedere, curcubeul este un arc de triumf dedicat artei si vietii cotidiene, care este în mod obisnuit compus din întregul spectru de culori. Excluderea oricarei culori din acest arc ar face ca imaginea curcubeului sa fie incompleta.
Cu simbolistica curcubeului am luat contact înca de la început, cercetând toate întelesurile istorice si culturale care i-au fost date. De-a lungul timpului, ea s-a tot schimbat. În Antichitate, curcubeul era considerat un semn ceresc, grecii spuneau ca el este zâmbetul zeitei Iris. Cartea Genezei mentioneaza curcubeul ca fiind o confirmare a legamântului dintre Dumnezeu si Creatie. Indienii din America de Nord cred ca acesta este un vehicul special, un fel de punte între viata si moarte. Versiunea irlandeza face, pâna în prezent, multi oameni sa creada ca la capatul curcubeului se gaseste o banita plina cu aur. În trecutul recent, în Polonia socialista, curcubeul era simbolul cooperarii. Simbolul curcubeului se spune ca aduce prosperitate în activitatile importante. La Bruxelles, unde a fost prezentat în piata din fata Parlamentului European în 2011, în timpul presedintiei poloneze a Uniunii Europene, semnificatia curcubeului a câstigat o alta dimensiune. A fost poarta care stabilea linia de demarcatie dintre oamenii obisnuiti si puterea reprezentata de oficialii Uniunii Europene. De o parte a Curcubeului se gasea „comoara” birocratiei atât de bine structurate si functionarii cu salarii mari ai Uniunii, si pe de alta parte în Piata Luxemburg se derula viata normala, pe care, printre altele, acesti functionari o normeaza prin masurile adoptate si pentru care aceasta institutie reprezinta de obicei o mare vistierie din care se revarsa bogatia sub forma subventiilor.
Prezenta Curcubeului la Varsovia a avut un cu totul alt caracter. Desi am prezentat de nenumarate ori în felul în care el a fost creat: prin interventia colectiva a Cooperativei de Manufactura Artistica CURCUBEUL, perspectiva dominanta din care este privit Curcubeul este aceea a relatiilor de parteneriat între persoane de acelasi sex. Acest lucru nu deriva din faptul ca una dintre misiunile artistului este aceea de a promova toleranta, ci din acela ca drepturile cuplurilor homosexuale sunt în prezent intens dezbatute în întreaga Europa, iar în Polonia aceasta chestiune face, de asemenea, obiectul unor discutii controversate. Importanta si forta acestei teme s-au rasfrânt si asupra destinului lucrarii mele.
C.C.: Care este motivatia dvs. fundamentala în slabirea barierelor dintre activitatile zilnice / banale si ceea ce este considerat drept arta? Este ea activata de un discurs teoretic particular sau filosofie focalizata pe pierderea legaturii dintre arta si public?
J.W.: Cu siguranta, motivatia mea este aceea de a „umple golul” în legatura pierduta dintre arta contemporana si public. Conduc acest dialog înca de la prima mea expozitie de dupa terminarea facultatii. Atunci când, în anul 1998, am prezentat un milieu crosetat sub forma de oaie compusa din mai multe oite, am aflat ca la galeria la care era expus exista un grup de doamne care se tot întorceau pentru a numara ochiurile lucrarii. Cred ca modelul meu a fost deja reprodus, ceea ce ma bucura foarte mult. Doamnele din „Clubul Doamnelor Pasionate de Crosetat” au acum un motiv pentru a intra într-o galerie de arta si a vizita o expozitie. Într-una dintre urmatoarele expozitii, Komplety, care a fost prezentata la Galeria Arsenal în 2005, m-am hotarât sa prezint din nou o lucrare crosetata, însa de data aceasta am adaugat si instructiunile pentru realizarea modelului, pe care le-am pictat pe pereti. Este nevoie de multa ingeniozitate pentru a atrage public, trebuie sa lucrezi pe multe planuri si în tot felul de locuri. Din paleta de activitati pe care mi le ofera viata de zi cu zi, le aleg pe cele cu care ma identific cel mai bine, cum ar fi Curatarea cartofilor de la Galeria Nationala de Arta Zacheta, din anul 2001, îngrijirea plantelor în Gradina mea de la Gdynia, din anii 2000 si 2001, înaltarea unui zmeu sub forma de soare, undeva în Est, în 2004, sau calatoria cu „micutul”, adica Fiat-ul 126p din Italia pâna în Polonia… si înapoi.
Desigur, este important si contextul. Lucrarile mele, desi sunt preluate din viata noastra cotidiana, se înscriu în contextul actual, în contextul Poloniei contemporane sau în cel al tarii în care îmi expun lucrarea. Este important contextul istoric, social, politic. Încerc sa fac în asa fel încât ideea lucrarii sa nu fie evidenta sau unilaterala. Un element concret al vietii de zi cu zi contine întotdeauna un paradox, eu numesc acest lucru inversiune – deturnez sensul comun al unui obiect, activitati sau actiuni.
C.C.: La Survival Kit Festival, în 2012, v-ati considerat drept o artista în directia „slow living”. Ati putea explica aceasta idee în contextul presiunilor politice si economice cu care se confrunta acum Uniunea Europeana?
J.W.: „Slow living” – adica sa traiesti în functie de nevoile si posibilitatile proprii. Ca artist, nu mi-as putea realiza lucrarile folosindu-ma, spre exemplu, de o întreaga fabrica de asistenti. Îmi place sa particip la construirea lucrarii, sa o execut eu însami si sa adun emotiile care se nasc în spectatori în timpul actiunii. Simt, de asemenea, nevoia sa atrag publicul în sfera artei prin implicarea lui în procesul de creatie.
Recent am realizat o noua lucrare într-un bazin carbonifer din Silezia Superioara (2011). Am scris BOGATIE cu ajutorul a cinci tone de carbune. Carbunele s-a aflat chiar în centrul orasului Katowice, în Piata Revolutionarilor din Silezia, si a ramas acolo la dispozitia locuitorilor orasului, care, în trei zile, l-au demontat pentru a-si satisface anumite nevoi personale. În Polonia, locuintele sunt în continuare încalzite cu carbune, pentru o singura locuinta fiind nevoie în medie de 5 tone de carbune. Industria miniera din Silezia nu se afla într-o stare tocmai buna. Dupa perioada în care minerii s-au bucurat de privilegii (în timpul Republicii Populare Polone), a urmat capitalismul, care a adus nesiguranta zilei de mâine si saracia, a închis mine. Într-un oras construit tocmai datorita minelor, minerii nu mai au nici o ocupatie. Istoriile auzite acolo vorbesc clar despre faptul ca industria nu mai este o mina de comori. Comori pot fi gasite de exemplu la bursa, dar existenta lor este mult mai putin materiala decât carbunele. Uitându-ne pe de alta parte cum oamenii se lupta pentru un post de deputat în parlamentul Europei, ne putem gândi ca sursa cea mai stabila de bogatie este tocmai acest loc. Într-o lume în care bursa de valori este permanent manipulata, în care exista nesiguranta locului de munca, stabilitatea existentei este determinata mai degraba de catre diurnele europarlamentarilor, cu atât mai mult cu cât parlamentarii însisi hotarasc care este valoarea lor.
Carbunele sau aurul negru este o roca folosita în industria carbonifera. În 1869, la Bruxelles, politia a încercat sa sustraga capitalistilor renumita comoara a Internationalei. Se spune ca politistii au gasit o cutie imensa, din lemn masiv, ascunsa într-o încapere întunecata. Deschizând-o, au fost dezamagiti sa constate ca este plina cu carbune. Aceasta este povestea care vorbeste despre faptul ca ceea ce s-a aflat la baza formarii clasei muncitoare a fost carbunele. Lewis Mumford a scris ca începutul capitalismului modern sta în colonizarea în mod sistematic a lumii subterane, întrucât carbunele asigura energia necesara punerii în functiune a masinilor cu aburi. Dar ce este el în prezent? Faptul ca am lasat Bogatia în oras, am vrut ca aceasta sa fie împartita celor care au nevoie de ea, dar am vrut sa semnalizez si împartirea ei inegala. Bogatia naturala, precum este carbunele, apartine tuturor. A început sa coste prea mult, iar locuitorii din jurul marilor halde miniere nu-si mai permit sa-si încalzeasca locuintele. Ceva nu este asa cum ar trebui sa fie. Bogatia nu este distribuita corect. În tarile cu economie de piata se observa o accentuare a stratificarii sociale, tot mai multi oameni se confrunta cu problema unei remunerari neconforme cu munca efectuata. Mâna nevazuta a pietei,. în loc sa regleze lucrurile, se dovedeste a fi sursa unui haos si mai mare.
C.C.: Cum interpretati actele de vandalism împotriva uneia dintre lucrarile publice realizate de dvs – Curcubeul din Varsovia?
J.W.: Atunci când Curcubeul se gasea la Varsovia, în iunie 2012, a fost incendiat de patru ori. Mai mult decât atât, la Bruxelles am auzit din gura unei poloneze indignate care ne întreba cu ce ocazie îl instalam acolo, pentru ca „Acest curcubeu ar trebui sa fie alb-rosu. Din moment ce reprezinta tara noastra, ar trebui sa fie în culorile nationale.” Pe data de 11 noiembrie, în Polonia sarbatorim Ziua Independentei. Din anul 2011, în timpul marsului de pe strazile Varsoviei se dau adevarate lupte între nationalisti si toti ceilalti cetateni „ne-dreptgânditori“. De aceea, am vrut neaparat sa instalez Curcubeul în capitala, pentru a linisti aceste tensiuni crescânde. Pâna acum el a avut tocmai un astfel de efect calmant. Folosind o metafora, am putea spune: apar dupa furtuna, odata cu primele raze de soare, prevestind vremea frumoasa. El a devenit însa destul de repede si o piatra de încercare pentru opinia publica. Dupa prima incendiere, multe dintre persoanele carora initial le displacea au început sa se identifice cu el. Tocmai cu acesta pe jumatate ars. Pentru ei acest Curcubeu ars este, în mod paradoxal, frumos, eroic, reprezentativ pentru Varsovia. El este simbolic pentru prezenta stare de divizare a societatii, pentru istoria orasului din timpul razboiului, a numeroaselor revolte nationale si de eliberare si, de asemenea, pentru reconstructia lui din ruine.
Dupa prima incendiere, m-am hotarât sa refac Curcubeul. În anul 2011, am fondat la Sopot Cooperativa de Manufactura Artistica CURCUBEUL. Prin intermediul ei îi încurajam pe locuitori sa contribuie la Darul Orasului Sopot pentru Bruxelles. Am dat atunci un anunt pentru actiune comunitara, prin care îi invitam pe toti cei doritori sa realizeze flori pentru Curcubeu. Un astfel de proces pune într-o noua lumina lucrarea. Lucrul în comun da fiecaruia ocazia de a deveni coautor al instalatiei. Fiecare floare în parte este la fel de importanta, sirurile colorate ale curcubeului ar fi incomplete daca doar una dintre ele ar lipsi.
La Varsovia, cele 12.000 de flori care lipseau au fost pregatite în doar trei dintre cele patru zile prevazute pentru acest lucru. În cea de-a patra zi am iesit în rond pentru a fixa florile pe instalatie. În acel moment, era într-o duminica, oamenii care ieseau de la biserica sau doar se plimbau au început sa vina sa ne ajute. Am simtit un mare sprijin pentru aceasta idee a reconstructiei.
Din pacate, dupa jumatate de luna, Curcubeul reconstruit a fost incendiat din nou. Am observat o legatura între informatiile cu privire la prelungirea prezentei instalatiei în Piata Mântuitorului si incendierea acesteia. Curcubeul trebuia sa fie pentru trei luni un oaspete efemer în Piata Mântuitorului. Imediat ce presa a scris ca va mai ramâne acolo alte câteva luni (ceea ce Primaria Varsoviei ar fi dorit) si apoi, ca va ramâne acolo definitiv, cineva l-a incendiat. Recent, am aflat ca un consilier de dreapta ar fi cerut Primariei demontarea imediata a Curcubeului. Instalatia a fost criticata din mai multe motive: în primul rând pentru ca se afla în imediata vecinatate a unei biserici catolice, s-a considerat ca epateaza prin afisarea simbolului comunitatii LGBT si, de asemenea, pentru ca este vazut ca un kitsch. Da, asadar Curcubeul a devenit un fel de test Rorschach (al interpretarii petelor de culoare). Fiecare vede în el ceea ce doreste sa vada. Iar o parte dintre oameni nu reusesc sa se împace cu ceea ce vad în el.
C.C.: Ati colaborat cu arhitecti pentru interventii specifice în spatii publice?
J.W.: Lucrez destul de des utilizând arhitectura existenta. Arhitectii, oficialitatile si constructorii dau forma spatiului public pe care eu îl folosesc mai degraba ca pe un spatiu în care se întâmpla diferite lucruri. Observ felul în care arhitectura influenteaza spatiul si functiile pe care aceasta le creeaza si, mai ales, tin cont de ergonomia locului în care vreau sa lucrez. Observ fluxurile de persoane care marcheaza cladirile, strazile si trotuarele. La realizarea Curcubeului am colaborat cu arhitecti-constructori, marimea lucrarii, greutatea ei de 8 tone si localizarea ei „suspendata” deasupra garii au necesitat ajutorul lor tehnic.
C.C.: Credeti ca arhitectura si arta ar trebui sa revendice un teritoriu comun de practica si actiune în spatiul public?
J.W.: Desigur, desi acest lucru este foarte dificil. Actiunile arhitectilor sunt de regula îndreptate spre a fi de lunga durata si se supun unui numar mai mare de reglementari de ordin legal. Ele depind, de asemenea, de asteptarile concrete ale investitorului. Ceea ce determina faptul ca arhitectii sa fie mult mai conservatori în raport cu spatiul public. Artistii sunt de obicei mult mai deschisi experimentelor, gasirii unor noi functiuni ale spatiilor comune, cercetarii asupra relatiilor care se formeaza în aceste spatii. Îsi pot permite acest lucru tocmai dat fiind ca prezenta lor în spatiul public are un caracter temporar. În ultimii ani, în Polonia a aparut o noua zona de manifestare pentru arta contemporana, fenomenul numit festival.
Desi spatiul public, în ceea ce priveste festivalurile de arta, era deja un teren binecunoscut artistilor, noutatea este dimensiunea spectaculozitatii care le este ceruta de catre festivaluri. Multumita acestui lucru actiunile artistilor partizani, marginali au ocupat marile piete si principalele artere ale oraselor. Festivalurile erau, de asemenea, ca scala la care erau realizate lucrarile. S-a pastrat ceea ce pe mine personal ma intereseaza cel mai mult: efemeritatea. Cred ca acest lucru reprezinta dimensiunea împartirii teritoriului orasului între diferite grupuri, printre care acela al arhitectilor si oficialitatilor în scopul de a oferi un spatiu artistilor. Artistii pot si devin o sursa de idei si experiente pe care arhitectii le folosesc în munca lor, în proiectarea pentru o mai lunga perioada de timp a spatiului public, a pavilioanelor expozitionale si a altor constructii mai mult sau mai putin durabile, cu functii publice diverse. Efemeritatea actiunilor artistilor le permite acestora, de asemenea, sa fie critici în ceea ce priveste unele realizari ale arhitectilor. În sens invers, acest lucru este imposibil. Arhitecturii îi este mai greu sa fie critica în relatie cu arta.
* Articol publicat, intr-o versiune scurtata, in revista Zeppelin nr. 114/ mai 2013.
