Acum cateva zeci de ani incercarea de a vizita orasul Almere avea toate sansele sa fie un fiasco. Pentru ca, acum cateva decenii, locul unde acum pasionatii de arhitectura vin sa vada prima cladire SANAA in Olanda sau „ultimul Christian de Portzamparc” era o intindere de apa, cu pescari si alte dotari aferente. Conform statisticilor contemporane referitoare la numarul de locuitori, Almere se afla azi pe locul opt in Olanda.
Facand parte din provincia Flevoland, Almere apare pe harta in urma recuperarii terenului de sub ape in aceasta zona din Olanda, operatiune inceputa in 1968. Unul din scopurile noii asezari era de a constitui un nou pol urban, desenand in primul rand zone de locuinte pentru a diminua presiunea existenta asupra Amsterdamului si a Utrechtului, aflate in apropiere. De unde, la un moment dat, impresia unui „oras dormitor”, creat sa acopere necesarul de paturi al oraselor mari din apropiere (sistemul de transport feroviar olandez poate fi descris ca melanj intre transportul suburban tipic european si metrou; garniturile foarte dese si cu orare exacte favorizand navetistii).
Totusi intentia de construire a noului oras a fost dublata de grija evitarii monofunctiunii. Au fost create locuri de munca, puncte comerciale si culturale care sa elimine deplasarea generalizata catre marile orase in cautare de locuri de munca.
Noul oras inceput acum circa treizeci de ani (prima casa a fost terminata in 1976) a fost gandit ca o structura polinucleara, mai multe entitati care pot evolua diferit si in paralel, dar care creeaza impreuna orasul si urbanitatea lui. Ajuns in anul 2000 la 150.000 locuitori, Almere are o rata medie de crestere de 6000 locuitori pe an. Se estimeaza ca in curand va ajunge la limita propusa la inceput (300.000 locuitori), planul de dezvoltare initial fiind deci inchis. Proximitatea fata de cele doua orase citate mai sus cat si de cel mai mare aeroport din Olanda, Schiphol, prezenta in suprafete importante a apei si a spatiului verde au favorizat aceasta crestere importanta. Almere a fost renumit mult timp pentru atmosfera sa linistita, intima, proximitea cu natura, pastrandu-se in acelasi timp accesul la un stil de viata urban. De aici si succesul localitatii, mai ales printre familiile cu mai multi copii.
Ca rezultat al acestei dezvoltari, extinderea orasului este deja pusa in discutie. In paralel insa cu acest proiect, atentia autoritatilor a fost atrasa de un plan mai important pentru viitorul urbei: dezvoltarea centrului. Desi Almere avea deja un specific recunoscut si o anume coeziune spatiala, largirea limitelor si schimbarea relatiilor la nivel teritorial au generat griji in legatura cu perceperea identitatii orasului.
Concursul organizat in 1994 a fost castigat de OMA (Office of Metropolitan Architecture), probabil firma de arhitectura cu cea mai mare influenta in arhitectura si urbanismul ultimelor decenii in Olanda (si de ce nu, in Europa de Vest). Constructia primelor cladiri si infrastructuri a inceput in 1998, in 2007 atat centrul orasului, cat si functiunile lui fiind deschise publicului. Operatia a fost impartita mai multor firme de arhitectura, prin concurs sau comanda directa (in functie de investitor).
Programul propus de OMA contine o compozitie pe straturi : parcari si circulatii auto, circulatii pietonale, comert, locuinte, birouri. Organizarea in plan genereaza legaturi posibile intre toate punctele perimetrului interventiei, dar totusi doua directii sunt privilegiate : promenada care acompaniaza Weerwater (lacul ce strajuieste in partea sudica centrul orasului) si legatura catre gara feroviara.
Promenada are un rol central in conceptia vietii noului centru: fiind gandita ca un pol al vietii de noapte si al celei culturale, aceasta foloseste atat prezenta apei, cat si o serie de echipamente culturale (cum ar fi teatrul si centrul cultural proiectat de SANAA) pentru a genera „viata urbana”. Volumul alb si epurat al „De Kunstlinie” nu iese din logica urmata de celebra echipa japoneza: o functionalitate simpla, continuitate spatiala si deschideri surprinzatoare, o expresie „aeriana”, ce sfideaza gravitatia. Teatrul este „ancorat” in piata adiacenta lacului, creand primul pol cultural necesar orasului, in asteptarea muzeului ce urmeaza a fi construit in apropiere.
Toata suprapunerea de functii amintita anterior este riguros urmarita, evitandu-se intersectiile platourilor diferite. Parcarea imensa aflata exact in centrul interventiei se etaleaza pe doua niveluri, creand astfel o denivelare de circa sase metri, un peisaj artificial de care beneficiaza cladirea proiectata de Christian de Portzamparc. Arhitectul francez a ales sa creeze un peisaj artificial ridicat fata de nivelul solului, pe care sunt implantate o serie de locuinte. Scara interventiei este contrastanta, intre parterul comercial care se dezvolta pe o inaltime importanta si locuintele individuale insirate in parcul aerian. Efectul este unul interesant, locuinte individuale, o suprafata plantata mare dedicata acestora si imaginea lacului care vine sa continue intinderea de gazon. Densitatea interventiei este completata printr-un turn de locuinte aflat la intersectia celor doua circulatii care iriga magazinele din parter si care impart ansamblul in patru parti mai mult sau mai putin echivalente. O serie de „accidente”, pasarele, falii catre subsol, o terasa in consola care ofera o panorama a parcului-terasa vin sa animeze spatiul pe verticala.
O abordare asemanatoare a mixitatii locuinte-comert este realizata de Map Architects (Josep Lluis Mateo) intr-o interventie situata in partea nordica a centrului: un continuu de magazine care sustine o serie de locuinte. Spatiul comun este redus puternic in acest proiect, directia aleasa fiind cea a densitatii crescute. De asemenea, cladirea este tratata cu mult mai unitar, o piele de lamele de sticla invaluind toate locuintele si servind in acelasi timp ca suport publicitar pentru parter.
Interventia cea mai eficienta din punct de vedere imobiliar este realizata de firma olandeza De Architekten Cie, doua turnuri care rasar direct din Weerwater. Prismele simple, identice in plan, dar orientate la 90 de grade una fata de alta, au o materialitate aparte, obtinuta prin utilizarea sticlei in fatade. Profilele de sticla, o alegere mai rara in cazul locuintei colective, invaluiesc totalitatea cladirii, reusind sa creeze o suprafata ce reactioneaza intr-un mod deosebit la miscarea apei, a soarelui. Cele doua cladiri se identifica uneori cu contextul lor, alteori il neaga prin contrast si luminozitate, intr-un joc continuu generat de reflexia luminii.
Printre cladirile care merita amintite ar fi un echipament public realizat de William Alsop, care insa nu reuseste sa iasa dintr-un tipic formal impus de ceva timp de arhitectul britanic. De accentuarea formei in defavoarea altor aspecte sufera si „The Wave”, creat de Rene van Zuuk, o cladire de locuinte acoperita cu o piele metalica ce creeaza efectul sugerat de titlu, dar si o „rumenire” instanta a oricarui trecator prin preajma fatadei sale vestice. La capitolul reusite ar mai fi de punctat cladirea de locuinte proiectata de olandezii de la S333, interesanta atat prin plastica simpla si de efect, dar mai ales prin tipologia de plan, generata de o circulatie majora ce se intinde pe toata lungimea cladirii (150m), ca rezultat al nevoii de protectie acustica fata de zona de circulatie auto catre intrarea in parcarea subterana. Cladirea reprezinta limita intre centrul nou si cladirile existente si prezinta la randul ei un amestec intre functii comerciale in parter si locuinte la etaj. Volumul reuseste sa se plieze, sa se deschida sau sa inchida pentru a genera transparentele sau protectia ceruta de program.
Revenind la planul urban creat de OMA si privindu-l prin prisma functiunilor prezentate mai sus, schema poate parea una clasica : crearea de activitati, comert, birouri pentru a atrage si consolida atmosfera unui centru urban. Ambitia este insa mai mare in cazul orasului Almere, necesitatea unei coerente urbane fiind extrem de urgenta, datorita cresterii rapide a orasului si pericolului de dispersie a vietii urbane. Interventia nu incearca o concentrare a acesteia intr-un singur loc, ci generarea unui pol al acesteia, al unui centru care serveste pe de-o parte orasul, din punct de vedere functional, dar mai ales ii da un sentiment de unitate.
Diversitatea cladirilor, scara lor, dar mai ales calitatea lor arhitecturala contribuie la crearea unui „reper”, al unui element de baza in constiinta urbana a locuitorilor. Amplitudinea spatiilor, importanta acordata echipamentelor culturale, cat si amenajarea promenadei ca traseu cultural fac parte din aceeasi intentie de crestere a atractivitatii centrului, mai ales pentru populatia tanara a orasului. Diversitatea „obiectelor” si scara spatiului public isca insa unele reticente in fata celor ce vad ecouri ale interventiilor moderniste de care unele orase se straduiesc sa scape in ziua de astazi. Poate ca aglomeratia de „nume-in-arhitectura” pe metru patrat este crescuta si obiectul castiga in fata spatiului, totusi nu trebuie uitat ca esecul multor operatii urbanistice sta in anticiparea nevoilor utilizatorilor sau a efectelor pe termen lung.
Este deci greu de comentat sau analizat impactul acestei operatii de anvergura asupra orasului, dat fiind ca tot acest efort a fost realizat avandu-se in vedere extinderea viitoare a orasului. Daca centrul va activa orasul si orasul va activa centrul vom afla in urmatorii 20 de ani, cand populatia acestuia va deveni destul de numeroasa pentru a coincide cu numerele estimate. Poate ca atunci strazile vor fi mai pline, evenimentele culturale mai dese si amplele piatete mai ocupate de viata urbana. Pana atunci centrul orasului Almere ramane un exemplu reusit de interventie la scara mare intr-un context amestecat si dificil, oferind iubitorilor de arhitectura, dar mai ales locuitorilor urbei, spatiu si arhitectura de buna calitate.
Foto: Stefan Tuchila
