Bine ca se mai intampla si lucruri bune pe Terra. Dupa ce am scris atatea articole contra agresivitatii publicitatii si a ineptiei cu care este tratata problema la noi, uite ca s-a gasit solutia, care mie mi se pare o „perestroika” de-a dreptul.
Deci, pe scurt, legea publicitatii la Sao Paolo functioneaza si, in afara de advertiseri, nimeni nu-i vede neajunsurile, ba dimpotriva, e una din cele mai populare si mai sustinute public legi din cate s-au mai auzit.
Cum zice in Herald Tribune, e o victorie a valorilor comunitare, a socialului, a interesului public contra privatului. V-o impartasesc deci cu cea mai mare placere, fiind atat de clara si de la obiect ca n-are cum sa nu va placa.
Dar iata istoria: cu 45 de voturi pentru si 1 impotriva, legea publicitatii functioneaza de un an de zile aproape in acest oras si prevede ca toate bildboardurile, bannerele si plasticele colorate zise reclame sa fie indepartate. Mai mult, nici macar impartitul de flyere nu-i legal (cutia de posta mi-a fost burdusita de flyere electorale psd in seara asta, astept ziua razbunarii). Motivul? Care altul decat ca polueaza vizual orasul. Sub aceeasi interdictie cad si autocolantele lipite pe taxiuri si autobuze sau bannerele plimbate cu avionul deasupra orasului, chit ca se plang unii cum ca primaria n-ar avea voie sa reglementeze spatiul aerian ci numai pe cel terestru…. Orice face abuz de ochii nostri e de-acum pus la index in Brazilia, la Sao Paolo. Iar ca lucrurile sa fie clare, magazinelor stradale li s-a impus o norma foarte stricta privind suprafata reclamei la care au dreptul. In orice caz direct proportionala cu suprafata de fatada pe care o au si cu niste impozite pe care le platesc. Asadar legea limiteaza din start la niste dimensiuni normale orice semn publicitar, raportul fiind ceva de genul la 100 m2 de fatada numai 4 m2 pot fi folositi ca reclama.
Un oras de 11 milioane de locuitori, si inca de sange latino (deci nici scuza asta nu ne mai ramane) cazut sub atacul advertisingului iata ca s-a apucat de o revolutie. Pe fliker puteti gasi fotodocumentarul lui Tony de Marco (gugaliti cu “sao paolo no logo”), o sa vedeti ceva ce eu unul mi-as dori sincer sa ni se intample si noua: un oras care are orizont din nou. Cat despre case, blocuri si strazi in general, fie ele si cele mai paupere, le e mult mai bine fara advertising, dupa cum spune toata lumea la unison.
Primarul Gilberto Kassab povesteste ca orice incercare de a trata subiectul mai cu manusi nu a avut nici un efect. Interzisa mai intai in centrul istoric, publicitatea a ramas acolo prin mijloacele cele mai cunoscute: mita la inspectorii de teren ai primariei si fentarea legii.
Impotriva dezvoltarii, contra principiilor sfinte ale banului capitalist, ale profitului si-n acelasi timp impotriva brutalizarii spatiului public legea aceasta mi se pare ca ar veni manusa direct in obrazul oricarei administratii ale carei principii sunt jumatatea de norma si scuza ca acum nu se poate. Kassab spune ca daca faci o lege care e valabila doar pentru unii e mult mai probabil s-o faci pentru nimeni. De aceea legea pubilcitatii din Sao Paolo se aplica tuturor fara abateri si exceptii, nefiind se pare prea multe cazuri de nesupunere.
Au existat si multe contraargumente sau proteste, venite din lumea advertisingului, incercand sa extrapoleze cateva cazuri fericite in care publicitatea e frumoasa, creeaza landmarkuri, e o forma de arta urbana, sau invioareaza atmosfera.
Totusi acromegalia fenomenului este evidenta si depaseste cu mult in rau aceste cazuri izolate. Intrucat beneficiile acestui joc sunt mult prea mari si costurile de productie si de expunere destul de mici, advertisingul outdoor a devenit o industrie poluanta pentru oras, care nu tine cont de urmatoarele reguli:
1.dreptul la informare asupra produselor si functia utilitara a publicitatii nu trebuie sa lezeze spatiul public. Mediile pe care le avem la indemana (tipar, web, televizor, radio) au avantajul ca macar aparent dau libertatea de a fi selectate, sau controlate.
2.publicitatea nu mascheaza si nu infrumuseteaza arhitectura proasta sau pe cea veche ce trebuie restaurata/reabilitata, cel mult o scoate in relief prin contrast. Cladirile urate si cele vechi se restaureaza si se refatadeaza dupa principii si actiuni de constructie nu prin pavoazare aleatorie. Mesh-urile sau orice alt plastic, tabla etc. lipite peste arhitectura proasta nu poate fi decat echivalentul unei cravate adaugate la costumul de trening. Cine vrea sa vada de exemplu blocurile noastre comuniste in roz ar putea sa le zugraveasca efectiv, si sa le refatadeze de-adevaratelea. Iar bani pentru constructii sunt pretutindeni, de la fonduri europene pana la investitii private si credite bancare, motiv pentru care nu as da nimanui crezare daca ar spune ca nu exista resurse.
3. Publicitatea ramane o forma de profit si de manifestare individuala, exprimand in mod evident interese particulare, pe cand imaginea orasului este un bun public ce nu trebuie naruit.
Ma gandesc ca poate intr-o zi acest manifest al civilizatiei si al respectului fata de cetateni sa devina exemplar si prin partea asta de lume. Reamintindu-mi chioscaraia Bucurestiului din anii ’90 – ’99, sau garajele ridicate de pe spatiul public anul trecut, imi dau seama ca exista o deschidere si un partener posibil de discutie. Om mai vedea…
