Înca de pe la sfarsitul anilor ’60 temele apocaliptice s-au generalizat într-un gen cultural amestecat cu SF, mituri urbane, catastrofe ecologice reale, filme de blockbuster, documentare TV electrizante, statistica epuizarii resurselor si hartile poluarii… Se pare ca ori ne grabim noi însine sfarsitul cu practici sociale irationale si neglijenta tehnologica (ma gandesc la finalul amar al comediei lui Mihalis Kakogiannis, Ziua în care vin pestii, din 1967, dar si la recentul eveniment tragic din Fukushima), ori avem ghinion teribil daca ajungem pe orbita unui asteroid sau în calea unui jet de radiatii gamma emise de o explozie stelara…
Un investitor american a cumparat un siloz dezafectat de rachete nucleare, din Kansas, pentru a-l converti într-un bloc de 14 niveluri subterane, pentru supravietuirea în cazul diverselor scenarii apocaliptice (variind de la atacuri biologice, la catastrofe solare sau geomagnetice), doar pentru privilegiatii care dispun macar de un milion de dolari pentru achizitionarea unei jumatati de etaj… Tubul vertical subpamantean ar adaposti apartamente de lux, scoala, biblioteca, spital, cinematograf, piscina si chiar o ferma capabila sa asigure hrana proaspata (peste si legume) pe termen nelimitat… Ca o ironie în maniera Delirious New York, s-ar putea ca o astfel de conversie sa devina de fapt în curand un nou model de „reactor social”, nicidecum o statiune de lux pentru comunitatile paranoice cu foarte multi bani.
În numarul 75 al revistei noastre, articolul intitulat „Alt viitor” grupa proiecte de diploma de la Scoala de arhitectura din Birmingham, axate pe ideea prospectarii viitorului si în mod special a scenariilor defavorabile. Proiectul „Londra plutitoare – un oras vertical”, de pilda, specula în jurul posibilitatii unui oras-anfibiu, capabil a converti cladirile înalte existente în cazul unei posibile inundatii catastrofale datorate efectului de sera, în megastructuri agricole si urbane, evident sustenabile. Un alt proiect, „Sarajevo: situatie normala totul distrus”, oferea un model viabil deopotriva pe în timp de razboi si pe timp de pace, pentru o supravietuire ingenioasa postconflict într-un context bine precizat, recuperand si recicland aproape tot ce-i la-ndemana, ca în Mad Max sau Waterworld…
Aproape ca mi-e frica sa spun ca exista o parte buna în aceasta teama colectiva si ancestrala fata de extinctia cosmica sau fata de distopia tehnologica, care nu tine cont de granite si natiuni. Ea se leaga de impulsul pozitiv al unui nou mod de a gandi viata dupa o distrugere care nu ar depinde de noi sau de a evita ori macar de a întarzia catastrofa în cazul unor actiuni nesabuite de care suntem responsabili. As vrea sa cred ca supravietuirea în cazul catastrofelor nu va avea de-a face doar cu perspectiva sumbra a eficacitatii legii martiale si noile secte paramilitare si autodefensive care acum învata a trage cu pusca cu luneta si a pregati cocteiluri Molotov pentru imaginare invazii terestre sau extraterestre. Ma consolez doar cu gandul ca scolile de arhitectura din Chile stiu sa faca arhitectura de urgenta pentru toata lumea (#90), ca cineva de la Arup a inventat fotobioreactorii (un articol chiar în acest numar) si ca anul viitor, evident daca vom supravietui, îi vom putea vedea cum functioneaza la IBA Hamburg, tot acolo unde un fost buncar antiaerian din timpul razboiului (monument istoric) va servi drept model exemplar de conversie într-o centrala de cogenerare energetica, bazata pe cele mai performate tehnologii ecologice pasive si active, în sprijinul unui întreg cartier inteligent si, sper, al unei societati educate în aceeasi masura.
foto: “Floating London – A Vertical City” , Robert Adam Lloyd, Birmingham School of Architecture, 2009
