Dyson Airblade

Articol revista # 133

 

Editorial: Panoptes în oraș

 

Text: Cosmin Caciuc
Foto: Ștefan Tuchilă

Google Glass a făcut ceva valuri în presă. Nu a avut succesul comercial așteptat dintr-un motiv psihologic și social: teama de a fi supravegheat când nu-ți dorești, adăugată momentelor stânjenitoare când îți întrebi interlocutorul cu dispozitivul de cyborg pe față: „Chestia aia de pe ochi chiar merge acum, înregistrează?” Ca să nu mai pun la socoteală și apelativul glasshole atribuit purtătorilor acestui gadget în dicționarele urbane…

stefan Tuchila - Ultimul etaj -Radiodifuziunea-Panorama
Cred totuși că Google Glass, prin înregistrarea imaginilor mai ales, rămâne incitant pentru experimente artistice cu implicații sociale, culturale și nu mai puțin urbane. Am rezerve pe de altă parte să-l văd captat de frenezia populară în entertainment-ul colectiv. Tabloul din care face parte trebuie completat cu dronele conduse de pe telefonul mobil, camerele de luat vederi care funcționează non-stop la bordul automobilelor (capitol serios pe YouTube) și mai ales cu telefoanele smart care oricând pot deveni reportofoane, camere video și transmițătoare în social media… Și mai e un aspect: toate acestea sunt dispozitive la discreția personală, unele dintre ele accesibile chiar la bugete mici. Se vorbește chiar despre o democratizare a supravegherii care dublează supravegherea administrativă prin sistemele video publice. Aș aminti în plus și despre cazul capturilor bizare sau amuzante de pe Google Streetview, descoperite spontan de utilizatori și apoi redistribuite viral pe rețelele de socializare, sau despre epoca marilor descoperiri geografice de pe Google Earth, cu navigatori curajoși doar din fotoliu care văd cu ochii sateliților toate ciudățeniile terestre… Panoptes, uriașul mitologic cu ochi nenumărați, e mai vigilent decât credem.

Societatea transparentă prin eliberarea comunicării are acum, deloc surprinzător, și o alură robotică. Dar care este semnificația ei dincolo de tehnologie? Cât de umanizată e comunicarea până la urmă? Ce avem de câștigat de pe urma supravegherii reciproce mai intense? Vom deveni mai atenți unii cu alții? Vor crește bunul simț, toleranța, grija față de semeni? O să avem parte de un spațiu public mai sigur, mai dezirabil? Vom fi mai creativi? Mai responsabili față de ceea gândim, vorbim și facem? Sau, într-o eră a preamultului, o să ne anestezieze complet afluxul de comunicare, făcându-ne și mai insensibili, mai miștocari, mai detașați, mai easy… Ar fi oare o problemă că vorbim doar despre suprafețe, de skin-uri, look-uri și aparențe? Sau că începem să vorbim cu obiecte-roboți mai mult decât cu oameni? Că doar efectele simțite „în stomac” contează? Și că nu prea ne chestionăm statutul nostru de consumatori în sfera high-tech-urilor?

Nu știu dacă noi suntem chiar atât de pregătiți să asimilăm ultimele consecințe ale societății tehno-transparente și mai ales ale modificărilor unor limite tradiționale între spațiul privat și cel public. E limpede că se dezvoltă un spectru din ce în ce mai nuanțat între cele două categorii spațiale, mediat prin tehnologia supravegherii, de interes enorm pentru arhitectură și urbanism. Dar în același timp, dincolo de exaltatele  promisiuni ale creativității artistice, rămân inconfortabile aspecte etice: până unde putem pătrunde cu privirea?

Proiectul colegului nostru Ştefan Tuchilă, Ultimul etaj, chiar dacă este o supraveghere de sus a oraşului, departe de oameni şi fixată doar în cadre fotografice, nu se dezangajează critic şi nici nu apare ca o colecţie de imagini de efect. E o arhivă pregătită pentru a interpreta altfel orașul, cu motivații civice și discernământ practic, pe care (cu riscul de a părea naiv) o aștept de la orice formă de supraveghere vizuală, foto sau video.

Stitched Panorama

1