Rockwool - fabricat in Romania

Articol revista # 80

 

Editorial: O caciula de blana, niste castane, noul negru

Post de: Constantin Goagea
 

Stau in piata si trag cu urechea la o conversatie. Doamna care vinde castane ii explica baiatului care-asteapta cuminte sa se prajeasca marfa, ca si ea vine din Italia. Apoi doamna care vinde castane ii explica tanarului ca ar fi bine sa mearga la muzeul de arta moderna. Sunt doua muzee de arta moderna care ii plac ei foarte mult in oras, dar cel care e in spatele garii ii place cel mai mult.

Ea e mica de statura, are o caciula de blana si toate detaliile pe care vi le puteti imagina despre o astfel de doamna. Vorbesc in italiana. Vreau sa zic ca sunt amandoi italieni si intamplator au descoperit lucrul asta. Si ca de fiecare data cand te intalnesti cu cineva din tara de bastina intr-un loc strain, incerci sa afli cate ceva despre povestea celuilalt. De unde, pe unde, cum de, si copii, si cum ai ajuns aici, dar ei totusi vorbesc despre muzeele de arta mdoerna. Acum sper ca-mi intelegeti mai bine indiscretia de a fi tras cu urechea la conversatie, dar, de ce sa n-o spunem, continutul ei distona teribil cu tot ce era in jur, adica o piata. Cu legume, peste, carnati si tot ce trebuie sa mai fie in piata. Unicul amanunt, insa, pe care nu vi l-am zis si care face credibila povestea e ca scena se desfasura la Berlin. Asta e orasul in care cultura da peste oameni cu viteza si cu multi cai putere, e inflatie de informatie, de educatie si de spectacol, de-a dreptul. Berlin seamana teribil cu un oras din economia a patra asa cum il descriu manualele, adica un oras in care majoritatea oamenilor nu fac altceva decat sa produca si sa consume bunuri culturale, ba chiar arta, iar activitatea asta sa produca bani la fel de multi ca oricare industrie, bani care sa aduca dezvoltare, echilibru social, bunastare. 

Asa cum l-am vazut in aceasta calatorie, orasul asta e patria perfecta a artistilor contemporani, de altfel un procent serios din lumea artistica mondiala e mutat acolo. Dar, ca sa fiu mai clar, va reproduc din cifrele ce mi-au fost spuse si mie si care intrec, desigur, masura obisnuita: 70 de vernisaje pe seara, in fiecare seara, 2000 de expozitii deschise in paralel in fiecare saptamana, vreo cateva mii de galerii, vreo cateva sute de muzee, cateva sute de concerte pe seara, ca sa nu mai adaugam teatru, opera etc si cele mai tari biblioteci pe care vi le puteti imagina sau facultatile foarte foarte serioase si renumite, institutele de cercetare (max planck e cel mai celebru dintre ele). Cu astfel de statistici bizare e aproape normal ca si pietarii sa vorbeasca despre arta moderna, sa te indrume direct de la piata la muzeu. Poate. 
Desi, in realitate, economic nu e inca sustenabil, cel putin asa carcoteste lumea, eu pariez oricand pe ceea ce se intampla acolo, fiindca Berlin e mai mult decat un oras, e un mit contemporan. Un oras-mit in care se aduna bani si arta, dar oare cat se poate sa inmagazineze, ce se intampla cu astfel de stocuri de creativitate, cu asemnea densitate de oameni extrem de independenti? E cert ca la Berlin e aplicata una dintre cele mai liberale, indraznete si experimentale politici de pe globul asta. Pe de alta parte, ma gandeam ca e visul oricarui politician sa creasca o societate atat de democratica, atat de deschisa, de inteligenta si cultivata, si mai socoteam ca trebuie sa fie o incrucisare destul de simpatica intre politica si estetica, intre politica si frumusete de-a dreptul, iar preocuparea de-a o gestiona sa nu fie si ea decat o alta forma de arta. Presupun si idealizez; desigur nu-i deloc asa cand trebuie sa iei bani de la toti cetatenii si sa-i dai pe arte alternative sau pe seri de poezie. 
Deci, 2000 de expozitii deschise… am facut o obsesie pentru cifra asta, care vorbeste singura, nu trebuie explicata, nu trebuie comparata, te nauceste. 

Ma gandesc la cifrele si statisticile noastre si gasesc ca e foarte sic si la Bucuresti, unde situatia e exact invers. Exista o numerologie expresiva, dar exact pe dos, genul doar un parcaj construit in douazeci de ani, doar un muzeu de arta contemporana, doar cativa kilometri de autostrada, doar cativa kilometri de cale ferata, un parc nou samd. De altfel, foarte in acord cu numarul de vizionari politici, cu numarul extrem de mic de finantisti credibili, de legi valabile. Iar cand vine vorba despre arta si oras, suntem din nou perfect acordati cu aceste statistici. Pusi in situatia de a gestiona patrimoniul sau frumusetea oraselor, politicienii nostri, administratiile si, desigur, corpul de arhitecti practicanti abia fac fata, ba dimpotriva, mai mult fac compromisuri, numarul de recuperari decente fiind minim. Suntem aproape de toti cei care lupta pentru protejarea valorilor arhitecturale si desigur ca exista o consistenta parte a intelighentiei romanesti care ia atitudine impotriva brutalizarii caselor vechi si frumoase. Sustinem si acest punct de vedere, dar mi s-ar parea salutar sa ne indreptam atentia si catre uratenia cartierelor de blocuri, fiindca e una masiva si in ea se consuma, practic, toata urbanitatea noastra. Cu toate astea, simpatia pentru subiect e destul de marunta; atunci cand vine vorba despre a intelege valoarea arhitecturii de tip bloc, cartier ca depozitar de energie, adica frustrare reala, dialogul ramane destul de suspendat. Daca cineva si-ar propune o politica urbana de-adevaratelea, ar trebui sa uite de pavoazari si decoratiuni cu flori colorate. E atata uratenie si sunt atatea probleme reale, incat intelegi de ce nimeni n-are chef de subiectul acesta, dar ce-i fascinant este ca politicul ar putea sa intalneasca esteticul, intr-un joc cu o miza mult mai mare. Poate ca aici este the new black, o fascinatie vecina cu trairea artistica fata de aceasta realitate deloc placuta.

Foto: Constantin Goagea

Traducere: Codruta Cruceanu

Sari la conținut