Citesc un articol al lui Roberto Segre despre arhitectura destinata clasei muncitoare, arhitectura care a modificat peisajul oraselor abia in secolul 20. Pana atunci saracia nu avea un impact prea mare in configurarea urbanitatii.
Articolul argumenteaza si exemplifica cel mai adesea cu blocurile de locuinte ce s-au dezvoltat dupa perioada Bauhaus, dezvoltate fie de stat, fie de antreprenori privati. Articolul pune semnul egalitatii intre prezenta acestei arhitecturi si saracie. Vad insa acest termen raportat mai atent la un context politic, economic, cultural dat asa cum este perioada comunista de exemplu. Saracia mascata ideologic cu fardurile egalitarismului comunist are foarte multe fete si aspecte neelucidate inca. Cum se poate defini saracia cand statul aproape scoate cuvantul din discursul public si cum se reflecta ea in programele de arhitectura? Daca ne gandim la Romania, saracia lucie, mizeria erau declarate ca eradicate. Pe de o parte statul era generos si daruia locuinte sau construia la preturi foarte accesibile pentru aproape toti cetatenii. Pe de alta parte acest act de marinimie era dublat de stergerea patrimoniului, practic desfiintarea oraselor noastre. Statul se erijeaza astfel in antreprenor, si sfidand regulile pietei, impune un standard brutal de constructii. Nelasand investitorilor privati nici o sansa, incercand sa reconstruiasca orasul de nou, statul comunist roman epuizeaza fonduri imense in constructia de locuinte, pierzand insa dinamica investitiilor publice, pe care un stat e dator sa le faca. Saracia orasului comunist era deci in alta parte. Unde insa? Am fost saraci, fiindca nu mai aveam decat locuinte. O saracie a mintii si a emotiei, o precaritate a spatiilor publice din jurul nostru, fara a mai pune la socoteala, spatiile efective destinate culturii sau sportului. De unde si senzatia de inchisoare, de lipsa a libertatii, fiindca intre un cartier sau altul nu ai ce alege. Un stat retras din atributiunile lui de constructor al spatiului public e cel responsabil de saracirea orasului.
La fel de bulversant mi se pare insa si fenomenul saraciei actuale, mascata de bogatie, sau mai bine zis de abundenta. Explozie de case diverse, locuinte peste locuinte de la sate la orase si totusi senzatia persistenta de saracie. Parca nimic nu e intreg si bine terminat in jurul nostru nu mai vorbesc de stralucire sau vreun pic de fast prin vreun cotlon urban.
In mod fals percepem orasul mai bogat, eu dimpotriva, il vad alergand inspre saracie acum mai mult ca inainte fiindca cele cateva scuaruri de la capatul blocului, toboganele, locurile de plimbat cateii si fantanicile cu faianta cu care ne mandrim, nu pot face fata kilometrilor de trotuar confiscate, parcurilor macelarite, ultimile ramasite ale spatiului public. Iar daca distractia cea mai populara la noi e mall-ul eu nu ma supar, dar imi pare ca e singura in vigoare, tinand loc si de meci de tenis si de concert.
Sa fiti bogati!
Foto: Mihai Dutescu
