Ce-am sa va spun dupa 10 ani de cand am inceput revista Arhitectura? Startul a fost de la zero, de la un fel de zero, fiindca in spate aveam experientele noastre cu revista Virtualia si revista Octogon. Zero al nostru din ‘99 insemna desigur lipsa totala de fonduri sau mijloace, insa cum e de inteles ne aveam pe noi insine de investit si de cheltuit.
Ne-am nascut cumva la inceputurile internetului romanesc si asta ne-a ajutat sa fim cat de eficienti se putea, in conditiile unor costuri minime de organizare ale acestei aventuri editoriale. Primele sedinte de redactie cred ca se tineau in aer liber cumva, textele se scriau acasa (zis si sediul central), articolele zburau intre noi ca atasamente la adresele de yahoo, in timp ce modem-urile dial-up caraiau de zor. Iar uneori, adica de cele mai multe ori, ne prindea dimineata, straduindu-ne sa terminam in Quarkxpress macheta revistei. Perioada aceea, care a durat vreo doi ani, a culminat cu gasirea unei garsoniere mai mari pe strada Banului, unde aveam trei calculatoare si doua dulapuri. Dar putem sa-i zicem prima redactie cu sediu si telefon unde eram de gasit de obicei dupa 12, pana seara tarziu. Revista iesea sporadic si avea cand 64 de pagini cand 48, era alb negru si intr-un tiraj absolut confidential. Odata iesita la lumina din tipografie, o duceam in rucsacuri la Uniunea Arhitectilor (si prin cateva librarii), si de-acolo si-o cumparau arhitectii, sau o mai primeau cadou. Scriam mult despre ce se intampla in jurul nostru, despre micile izbanzi ale arhitecturii moderne in noianul de uraciuni din jur: casa lui Radu Teaca pe Matei Voievod, casa Herczeg a lui Radu Mihailescu, Piata Badea Cartan din Timisoara semnata Andreescu Gaivoronschi, clubul Twice a lui Dorin Stefan, practic asistam la nasterea arhitecturii contemporane din Romania, dar in acelasi timp si la haosul nonurban care crestea voiniceste in jur.
Odata cu mutarea pe strada Blanari, vis-a-vis de Club A, in Montmartre-ul bucurestean – cum alintam noi locul acela de o boemie extrema – a inceput si marea aventura a identitatii noastre editoriale si vizuale. Am gandit si desenat atunci tot proiectul revistei Arhitectura, de la logo si layout nou, pana la format si felul de-a scrie articole. Ne leaga multe de strada aceea: figurile populare ale carciumii Argentin, unde era berea mai ieftina ca-n magazin probabil, nopti si dimineti de predari (cu esecuri si rareori niste premii), confirmari, entuziasm. Noaptea, se vedea de pe geamul de la etajul cinci unde stateam becul rosu al unei antene de pe Intercontinetal, se auzea zgomotul de pe Magheru si rumoarea continua de beri ciocnite de jos de la terasa. Dincolo de toate situatiile caraghioase sau problemele de care ne loveam, premiul cel mare a fost ca eram foarte foarte aproape de arhitectura buna. Selectia de materiale, interpretarea noastra, teoretizarile, descifrarea planurilor, felul in care construiam un intreg numar ne aduceau atat de aproape de arhitectura pe care o prezentam incat pentru noi devenise un mod de a face pur si simplu arhitectura. Eram chiar fericiti ca ne iese ceva si ca putem sa-l distribuim real catre ceilalti arhitecti. Mi-aduc aminte ca Eugen Panescu de la Planwerk – abia il cunoscusem si, nu stiu de ce, vorbeam cu el in engleza (probabil era de fata si prietenul lui, Michael Buck, care nu vorbea romana) – mi-a spus despre numarul acela 12, cu coperta rosie, care se numea Latino: „good stuff”. Eram foarte mandru fie vorba intre noi, eram fericit chiar ca revista ajunsese la el la Cluj, ca nu se mai gasea doar la sediul UAR. Latino era o colectie de arhitecti sud americani si spanioli cu Barragan in frunte, Bendeta Tagliabue, Daniel Silberfaden, Jordi Merce, Lluis Canosa, Alvaro Rodiguez, cu proiecte unul si unul, inclusiv o scoala lacustra, in apele Orinocoului, si toata pledoaria numarului era pentru o viziune clara a profesiei de arhitect, indiferent de buget, de contextul economic debil, ca un fel de angajament moral cu materia, cu clientul, cu lumea intreaga. Acum ma gandesc retrospectiv la felul in care Eugen mi-a zis „good stuff”, suna foarte potrivit, fiindca se potrivea la fix cu esenta revistei: era marfa buna cu un aer de trafic, un parfum usor ilegal, iar cum tipografia noastra era inca modesta din lipsa de resurse financiare, revista arata a manifest tiparit in conditii grele. Poate ca mai tarziu am resimtit acelasi miros misterios de manifest ilegal in numarul chilian, dar nu mai venea din felul in care era tiparita revista, ci de la coperta pe care era un graffiti care zicea: „capitalismului trebuie sa i-o tragi pana il doare”. O coperta foarte frumoasa de altfel, fiindca intotdeauna am vrut sa promovam coperti manifest, afirmative, rebele sau chiar recalcitrante, nu doar tipul decorativ, care sa spuna redundant unui neavizat ca revista Arhitectura este o revista de arhitectura. N-am avut iluzii sau dubii despre cine si de ce ne citeste. Deci mesajul nostru este pentru cei mai cultivati, duri, buni, critici, exigenti, teoretici si avizati cititori.
Ce-a de-a treia strada care ne marcheaza existenta, locul de unde raspandim „good stuff” constant, a avut un nume atat de simpatic ca am decis pe loc ca ne meritam reciproc. Stiti cum suntem toti atenti la coincidente, la simetrii si cifre rotunde, trebuie sa admiteti ca exact pe strada 10 mese, trebuia sa sarbatorim 10 ani de cand am inceput aventura asta. O schimbare, ceva nou se pregateste cu siguranta. Si tocmai pentru cifra asta atat de rotunda am invitat pisica patrata (o pisica cu veleitati geometrice, care stie bine Bucurestiul) sa va zica ceva. Din toamna vom fi tot noi, la fel de in verva. Vara placuta tuturor!
