Exista un fel de „sindrom al insulei” de care nu se poate scapa in locul asta. Desi insula nu suntem, ne situam cumva departe de marile cai de transport cultural, de marile evenimente arhitecturale, de sursele de inspiratie si de creuzetele de productie ale modernitatii construite.
In Romania, arhitectura contemporana sau design-ul de produs sunt inca prea debil legate de modernitatea europeana, fie din motive de educatie, fie din cele economice sau din gusturile si intelegerea confuza a ceea ce trebuie sa insemne urbanitatea, frumusetea ori placerea de a locui.
Mai mult de-atat, izolarea devine un mod personal de locuire, sau de luare in posesie a realitatii noastre urbane. Sindromul insulei e vizibil in isteria suburb-ului, in frenezia de a transforma apartamentul de bloc comunist in showroom de mobila minimalista sau zugravitul fatadei imprejurul geamului personal, etc. Suntem un soi de experti in producerea si locuirea de insule fie ele mentale sau fizice. Insularitatea noastra culturala ne confera deci sansa de a fi originali si ingenui, pastrandu-ne inocenta si farmecul personal, pe de alta parte punandu-ne in situatia de a fi provinciali si caraghiosi intr-o lume ale carei maniere arhitecturale s-au cizelat demult.
O forma aparte de insula in arhitectura este „pavilionul”. Pavilionul Romaniei, bunaoara, la bienala de la Venetia sau in oricare parte a lumii ar putea constitui un prototip de insula, un extra-teritoriu care privilegiaza momentul intalnirii dintre indigeni si straini, un moment prielnic unui schimb de valori.
As vrea sa trec in revista doua pavilioane, unul in proiect si unul foarte proaspat aparut in geografia recenta.
Participarea Romaniei la EXPO 2010 in Shanghai, China, cu proiectul Greenpolis asa cum apare el pe site-ul ministerului de extrene (http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38216&idlnk=&cat) este rezultatul unui concurs, numit bursa de idei, care a avut loc anul trecut. Pavilionul este conceput ca un mar verde, simbol al tineretii, sanatatii si energiei unui nou oras. Imagine care i se potriveste Romaniei mai mult ca deziderat, fiindca in fapt realitatea e mult mai „cruda” si „necoapta”, daca e sa vorbim despre politicile si realizarile „green” din arhitectura noastra. Odata consumat registrul de discurs semi-metaforic si semi-green al acestei propuneri, marul muscat in care se intra sau se organizeaza spectacole, asa cum apare in aceste imagini, ramane o butaforie goala de sens, cu un design simplist, fara subtilitati si repercursiuni majore. Epoca ecologiei inseamna si folosirea responsabila a resurselor, si pentru arhitectii care au lucrat la acest proiect era o oportunitate sa propuna un concept solid, realmente creativ, care macar in regim de utopie tehnologica sa insemne ceva consistent, sa aduca un aer proaspat. Nici o inovatie tehnologica, nici o sclipire de viitor, cu atat mai putin viziune proaspata urbana, ci doar o coaja realizata modest, amintind mai mult de locurile de joaca pentru copii, care are performanta minora de a semana cu un mar, restul fiind adaugat prin discurs. Comparati spre delectare cu „The big apple” (marele mar) al lui Robert Venturi (teoreticianul postmodernismului arhitectural) care a fost propus pentru orasul New York in 1984. Un mar rosu perfect, in Times Square, un simbol al sincretismului cultural, al diversitatii de sensuri, al deschiderii, o opozitie la unghiularitatea arhitecturii inconjuratoare, un cuvant nou in vocabularul vizual al locuitorilor newyorkezi. Ma rog, fiecare mar la vremea lui si cu autorii lui…
Ca sa inchei intr-o nota optimista, salut cu caldura deschiderea pavilionului de cultura si arta contemporana Unicredit, pe care-l prezentam in numarul de fata, o alta insula, daca vreti, in Bucuresti, singulara in prospetimea, angajamentul si radicalitatea sa. Un proiect de design interior care speculeaza istoria parterului de bloc comunist, pastrand insa si distanta si neutralitatea fata de discursul artistic. Adica lasand sa se auda ce trebuie sa se auda. Un loc castigat.
