Vestea numirii lui Rem Koolhaas ca director al celei de-a XIV-a editii a Bienalei de la Venetia din 2014 nu m-ar surprinde atât de mult pe cât o face tema pe care acesta si-o asuma: „Fundamente”. Ca sa risipeasca orice dubii, maestrul precizeaza ca apelul la „fundamente” presupune o reinvocare/resurectie a temelor nationale în arhitectura si a chestiunilor legate de identitatea istorica.
Surprinderea mea se amplifica în contextul noianului de idei si texte radicale cu care arhitectul-vedeta a captat în mod spectaculos si chiar scandalos atentia publicatiilor de specialitate internationale.
Vorbim despre acelasi teoretician cu preocupari pamfletare care n-a ezitat în 1989 sa bulverseze comunitatea de specialitate cu faimosul sau slogan „implicit”, Fuck Context!…; de acelasi arhitect-cetatean universal care si-a consolidat imaginea publica de hiperradical, transmodernist, cvasianarhist si mai ales antifundamentalist…; de acelasi autor de texte critice sclipitoare, bestseller, remarcabil de lucide, ironice, dar si cinice, distopice, cu privire la conditia socioculturala a postmodernitatii, atragând deopotriva admiratia literara a filosofilor contemporani reputati si atentia politica a Grupului de Reflectie al Comunitatii Europene preocupata de consultanta strategica si viziuni de viitor…; în sfârsit, de acelasi coordonator OMA & AMO, globalizat si transnational care, dupa cum se autocaracteriza el însusi, petrece mai multe zile pe an calatorind prin lume si prin hoteluri decât stând într-un singur loc…
Am rezerve cu privire la apelul la „imaginea nationala” în arhitectura, cu atât mai mult cu cât aceasta vine din partea unui eminent jongleur al globalizarii, extrem de constient de ideologizarea acestei abordari. Conservatorii care denunta modernitatea si care ofteaza dupa trecutul idealizat ar fi avut poate o cauza într-o astfel de resurectie, dar care ar putea fi motivele unui arhitect ultraemancipat si neoavangardist care a denuntat explicit discursurile de reconstructie a oraselor europene din anii ‘80-‘90 (cum a fost cazul Berlinului) – legate eminamente de problema articularii identitatii colective si a puterii? „Fundamentele” profesionale si „supravietuirea trasaturilor unice nationale”, pe care le cauta acum inexplicabil Koolhaas, pareau un subiect de mult consumat, dupa atâtea decenii de critica bine justificata de redescoperirea importantei strategice a locurilor si a regiunilor, în planul unor discursuri mature despre semnificatia si sustenabilitatea locuirii. Nu cred ca ne mai putem folosi de imageria istorica pentru a legitima absorbtiile „nationale” ale modernitatii prin imagini convenabile, zaharisite si anesteziate, întotdeauna pe placul establishment-ului administrativ. Nu cred ca, dupa temele extrem de relevante ale Bienalei din 2008 („Architecture Beyond Building”, coord. Aaron Betsky) si din 2012 („Common Ground”, coord. David Chipperfield), care aveau o motivatie vizionara si se completau reciproc, exemplele de arhitectura cu „caracteristici nationale” mai pot fi în vreun fel convingatoare pentru dificultatile cu care ne confruntam în acest moment si a provocarilor tehnologice fara precedent care pun în discutie însasi educatia de arhitectura si rolul arhitectului în societate. Sunt atâtea probleme etice mai stringente care ar putea deveni subiect pentru un astfel de eveniment, cu referire la politicile mediului construit, criza locuintelor, cunoastere, legislatie, mediu si investitii, care depasesc granitele nationale. Evaporarea „marilor naratiuni” despre „stilurile nationale” si slabirea rationalitatilor politice, în interiorul carora s-au articulat miturile pe acest subiect, au lasat loc în ultimele decenii unei disponibilitati mai profunde de întelegere a locurilor particulare si a relatiilor complexe dintre ele, pe de o parte, si de emanciparea culturala, toleranta si solidaritate sociala, pe de alta parte.
Koolhaas este un pasionat de istorie: expozitia „Cronocaos” din cadrul Bienalei din 2010, bazata pe documentarile necesare unor proiecte realizate de OMA, a angajat unul dintre cele mai profunde discursuri din cadrul evenimentului de atunci despre pastrarea patrimoniului si definirea valorii existentului între aspectele lui exceptionale si cele generice. Extrapolând semnificatia acelei initiative, am putea interpreta invitatia de acum, de reîntoarcere la „fundamente” si la „evolutia arhitecturilor nationale”, în sensul unui apel la regândirea identitatii mai degraba decât la rememorarea dulceaga a antecedentelor remarcabile pe acest subiect. Imaginile „specifice” au devenit mai putin importante prin comparatie cu procesele din „spate” care le genereaza si autentifica. Regândirea implica în mod necesar, din punctul meu de vedere, o investigare a unor noi articulari ale identitatii la niveluri diferite spatiale, de la global/international la regional/local.
Ma tem însa ca tema Bienalei de anul viitor o sa favorizeze, în schimb, reverii plicticoase sau motaieli politicoase si, în cel mai rau caz, fantome care nu ne ajuta cu nimic sa ne modificam tiparele paguboase de locuire sau de consum, sa ne regândim orasele sau sa refolosim inteligent ceea ce avem deja în ele, astfel încât sa ne putem însusi mai bine locurile si peisajele în care zabovim mai mult sau mai putin si sa ne acomodam cumva cu modernizarea. M-as bucura însa mai mult sa apara exceptii.
Legenda foto:
OMA / AMO, expozitia „Cronocaos” din cadrul Bienalei de la Venetia 2010 – o pledoarie pentru formularea unei carte antimuzeificare si a unei teorii a evaluarii culturale a fondului construit existent.
Foto: Stefan Tuchila
