Text: Cosmin Caciuc
Imagine: Nicolae Comănescu, „upsidedown”, 2007
Un spot comercial de la TV reproduce o înregistrare cu Constantin Brâncuși care ne transmite într-un mod emoționant cuvinte mari despre propriul destin și artă. Numai că nu e Brâncuși. Nu e o înregistare. Nu sunt nici măcar cuvintele sculptorului. E un fals perfect în formă și conținut, propagat în mass-media și nu mai puțin tulburător. O fantezie despre cum am fi vrut (poate) să fie artistul, care pornește de la o fotografie autentică. O fantomă activată prin efecte digitale și ședințe lungi de marketing. Și ce „bine” că imaginea e de folos postum în scopuri comerciale. Poate o să devină chiar link documentar în viitoarele istorii de artă, prin manuale electronice. Problema e că nu te mai prinzi decât dacă ți se agață niște mesaje de avertizare precum textul de odinioară de pe oglinzile retrovizoare laterale ale autoturismelor.
Dacă tot reflectăm un pic și fără oglinzi care să transforme prea tare realitatea din spate (mi-am amintit de pictura lui Nicolae Comănescu, „upsidedown”) e la fel de inconfortabil faptul că noi facem deocamdată, doar în mintea noastră, același lucru cu maeștrii noștri moderniști, fie ei internaționali sau locali, și de fapt cu orice personaje istorice: le asociem cuvinte sau gânduri pe care nu le-au exprimat niciodată de fapt, dar care „par” a li se potrivi atât de bine, îi reconstruim fantomatic prin interpretările noastre, pe măsura așteptărilor noastre, în educație mai cu seamă, și îi punem prea adesea doar în locurile care ne convin într-o anumită conjunctură. Și uite așa ajungem la o problemă a „cosmetizării” istoriei în sensul cel mai larg: o facem cum ne convine, o mai îmbunătățim pe ici, pe colo, mai tăiem un pic ca să ne fie favorabilă.
Acum 15 ani, reconstrucțiile digitale ale capodoperelor moderniste neconstruite (proiectul lui Le Corbusier pentru Palatul Sovietelor, cel al lui Tatlin pentru Monumentul Internaționalei a III-a etc.), realizate într-un laborator de la MIT condus de Takehiko Nagakura, făceau furori în istoriografia de arhitectură, care și-a adăugat un capitol special cu această ocazie, dedicat „ficțiunilor”. Chiar dacă reconstrucțiile au avut un scop didactic și, trebuie să recunosc, au fost absolut remarcabile la momentul respectiv, ele au luat locul prea rapid desenelor sau schițelor originale ale arhitecților. Și s-ar putea ca la un moment dat, când va uita cineva să mai pună eticheta digital reconstruction sub randare, să nu se mai prindă lumea că a fost doar un experiment digital și că desenele originale au, de fapt, mai mult de „spus” prin ele însele.
Până și un maestru al creionului, precum Alvaro Siza, apelează acum la birouri specializate în prezentare digitală și fotorealistă, care oferă „poza” proiectului cu mult timp îninte ca acesta să existe propriu-zis, ca să circule intens în expoziții și publicistică. Am ajuns să mă îndoiesc că unele imagini atât de bine randate digital nu sunt fotografii „pe bune”. Și, de asemenea, să mă îndoiesc că unele fotografii procesate ulterior în Photoshop nu sunt randări extrem de abile cu „efecte artistice”. E clar că problema actuală în domeniul vizualului și a esteticii nu mai e a autenticului, ci a convingătorului, a capacității de supralicitare prin seducția imaginii.
Cu siguranță că în imaginația noastră însușirea trecutului devine mai ușoară prin interpretare, însă unde ne oprim cu „îmbunătățirile”? Cât ne putem „întinde” cu reconstrucțiile și fanteziile? Cum identificăm punctul în care tușele devin chiar prea groase?
