Stiti cu totii despre pseudorivalitatea romano-bulgara. Dincolo de turism sau coruptie, noi, de pilda, avem un muzeu de arta contemporana pentru care bulgarii ne invidiaza, dar ei la Sofia au trotuare mai bune ca ale noastre, traficul lor pare mai civilizat, si ,de ce sa n-o spunem, sunt net invingatori la capitolul cafenele sau la spatii publice, parcuri si piete; asta ca sa punem corect luminile si umbrele in acest simpatic tablou de lupta inchipuita.
Am fost invitat in acest sfarsit de saptamana la Sofia pentru a asista la o disputa placuta despre ce inseamna a construi un muzeu, in speta unul de arta contemporana. Titlul usor retoric si ironic al acestei serii de conferinte – „Avem noi nevoie de muzee?” (de ca si cum intrebarea ar admite vreodata un raspuns negativ) – a fost pus pe un afis si expus in mai tot orasul, ca sa priceapa tot cetateanul, dar si media, ca subiectul nu trebuie sa priveasca doar autoritatile sau pe unii din Ministerul Culturii, ci li se adreseaza direct.
Povestea a pornit de la niste imagini ale unor proiecte dubioase aparute din senin, evident fara concurs, fara dezbatere publica si fara nici un fel de consultare cu vreun corpus profesional, care intruchipeaza niste constructii brutale si nefunctionale drept muzeu de arta contemporana. Seamana foarte tare cu intamplari de pe la noi, o sa spuneti, si va dau dreptate, fiindca din punctul asta de vedere nu pare sa fi marcat cineva prea decisiv in celebra noastra intrecere.
Colegii de la revista Abitare din Sofia, (prestigioasa revista italiana are acum si o versiune bulgareasca, de toata stima) au organizat aceasta dezbatere (http://abitare.bg/en/talks) si au reusit cu succes sa aduca impreuna cu aceasta ocazie politicieni, curatori, directori de muzee, artisti si nume mari din arhitectura (Jean Nouvel s-a si intalnit cu autoritatile, ceea ce se poate numi un succes).
Dezbaterea a pedalat clar in directia explicarii faptului ca inainte de a incepe o cladire careia sa-i tai panglica rosie pompos, ar fi bine sa stii ca muzeu inseamna in primul rand o institutie, adica muzeografi si curatori, resurse de functionare, expozitiile, colectiile, programul si strategia de implementare a unui proiect cultural s.a.m.d. Si, dupa cum a aratat unul dintre vorbitori (David Cascaro) despre Palais de Tokyo din Paris, constructia poate sa fie redusa ca importanta, daca proiectul cultural e viabil si clar exprimat, daca-ti cunosti publicul si-i intelegi cu adevarat dorintele.
O pozitie extrem de interesanta a venit din alta tara cu trecut totalitar, si anume China. Prezentand niste proiecte de muzee foarte interesante, Wu Wenyi spunea ca succesul operatiunii consta de fapt intr-o atitudine constructiv-critica in fata comanditarului (autoritatea locala sau reprezentanti ai guvernului). Ai nevoie ca arhitect de o viziune coerenta, multicriteriala si de o reala intelegere a datelor si informatiilor din context, a istoriei locului. Cartea onestitatii profesionale este esentiala atunci cand, de pilda, ceri clientului tau ca o parte din banii de muzeu sa fie redirectionati catre partea institutionala, pentru colectii sau programe. Ce-i drept, in China lucrurile se desfasoara cu o asemenea viteza incat uneori arhitectilor li se cere de pe o zi pe alta un muzeu. Dar poate tocmai acest amestec de boom si autoritate puternica determina o buna orientare catre public a investitiilor in educatie si cultura, in timp ce, desi mai relaxate si mai apropiate aparent de politicile vestice, statul roman sau cel bulgar fac investitii minore si doar vag eficiente in directia asta.
Fiindca veni vorba despre libertate totala, as putea sa aduc in discutie cazul Turnului Croitorilor din Cluj. Desi entuziasmul enorm si voluntarismul biroului de proiectare a miscat un intreg mecanism, iar spatiul din turn s-a amenajat exact ca un spatiu expozitional, de fapt nu exista un program cultural coerent, nici bani pentru expozitii; nu-i nimeni responsabil de acest aspect, drept care acum se cauta firme care sa subinchirieze spatiul si sa-l exploateze dupa cum vor, numai sa scoata banii de intretinere sau de taxe.
As putea sa ma gandesc la un scenariu asemanator pentru viitorul muzeu romanesc al arhitecturii. Inainte de a construi cladirea ar fi bine sa intelegem cine expune acolo, ce si cu ce scop, cum ar functiona noaptea (pentru tinerii foarte activi) dar si miercuri dimineata, cine sunt vizitatorii si cati, ce ne asteptam sa aduca acest viitor muzeu pentru profesia noastra, pentru oras sau pentru turismul romanesc, ce costuri (programe, intretinere, salarii) implica o astfel de institutie pe an si cum ar putea, de fapt, in aceste vremuri sa-si justifice existenta. Dragos Neamu, presedintele Retelei nationale a muzeelor din Romania, mi-a spus-o destul de clar: „Principalele trei lucruri ce se cer de la un muzeu inovator sunt: continutul / informatia, designul / atmosfera, dar si contextul, care tine de comunitate, asteptari si nevoi, stiluri de invatare si de disponibilitate spre interactiune si cunoastere. Problema Romanei este ca mai intai s-a amenajat muzeul pe o colectie pre-definita si apoi s-a cautat, asta in cazul fericit, tipologia unui vizitator ideal. Pentru ca existenta era oricum asigurata de catre stat, nimeni nu s-a gandit ca muzeul este un spatiu caruia va trebui sa ii asiguri mentenanta si eficienta economica si culturala, asta insemnand strategii, studii de fezabilitate etc.”
Cu atat mai mult in conditiile financiare dramatice de astazi, nu se mai poate trata problema in stil dunarean cu raspunsuri de genul „mai intai s-avem noi cladirea ca pe urma se gaseste ce sa expunem si cui sa platim salarii”.
Cu siguranta ne gandim si noi, ca si colegii din Sofia, ca un parteneriat al statului (care are o misiune de educare obligatorie) cu grupurile active cultural si cu ajutorul unor experti-consultanti pe probleme de management cultural, ar putea sa duca la o tema clara de muzeu si, de ce nu, si o tema de proiectare, numai buna de lansat in concurs public. Apoi va fi randul proiectantilor sa raspunda la aspectele urbanistice, tehnice, etc. Pana atunci, numai de bine.
Foto: Constantin Goagea
