Text: Cosmin Caciuc
Nu știu dacă e bine să mă hazardez într-atât încât să spun că cele mai bune cărți despre arhitectură și urbanism nu sunt scrise de arhitecți sau urbaniști. Nu știu dacă cel mai bun pamflet scris (până acum) cu privire la conceptul de oraș inteligent este Against the Smart City de către un nonarhitect precum Adam Greenfield. Aș fi însă destul de sigur pe faptul că sănătatea oricărei idei noi de care depinde viața multor oameni – mai ales a uneia despre oraș și tehnologie cu interese globale atât de mari – trebuie să implice o dezbatere publică intensă și pertinentă, bine informată și de durată, atât din zona spectrului ideologic, cât și din cel critic.
O întrebare postcritică mă tot înțeapă însă: rămâne, de fapt, această dezbatere doar apanajul unor elite, bine educate, progresiste mai cu seamă, capabile să vehiculeze jargonul ideologic tehnologiei sau cel teoretic/universitar al criticii, cu resurse extrem de specializate de informare în detaliu, cu privilegiul de a deveni și experți-formatori de opinie? Au vreun rol în acest scenariu tehno-branșat de dezbatere cei defavorizați sau nealiniați (cultural, politic, economic, tehnic)? Cei fără gadget-uri? Cei fără răgaz să stea pe gânduri, cu noroi pe mâini? Cei fără cărțile de teorie?
Aș vrea să cred că există și alte viziuni în afara celei binecunoscute a educației de aliniere, de eliminare progresivă a balastului cu risc antitehnologic, antiprogresist, antiglobalizare. Aș vrea să cred că viitorul nu se va polariza între o zonă globalizată de elită economică, tehno-smart și bio, care trăiește în coconul generic de cristal al vreunui de novo Masdar City, New Songdo sau PlanIT Valley, și o altă zonă ultralocalizată, reacționară, îngrădită, carbonică, gata să facă oricând explozie pe sub cetățile privilegiate din cleștar și silicon. Aș vrea să cred că există și un terț inclus.
În acest moment, orașul inteligent este în fază de testare, de tatonare. Interesele top-down ale supercorporațiilor în această zonă urbană (Microsoft, Cisco, Samsung, Philips, Hitachi etc) sunt mult prea grăbite și pe măsura mizelor enorme de supraviețuire sau extincție economică. Chiar dacă ele propagă ideologia și chiar dacă au parte de o ripostă contraideologică la fel de elitistă (precum cea a lui Greenfield), îmi pot imagina că există suficiente resurse în zona defavorizată, astfel încât să se dezvolte în mod firesc, chiar spontan, „buzunare” sociale de practici spațiale alternative, capabile să îmblânzească într-un fel curentul drastic al modernizării top-down, și dincolo de display-urile 4G, și să ne facă să recuperăm un fel de zăbavă: un termen prea anacronic, prea vâscos, prea slav pentru reactorul progresului și pentru teoria cool de raft universitar occidental.
* Conceptul de comunitate inteligentă – Mitsubishi Heavy Industries, Departamentul de Sisteme Inteligente (Zeppelin #117). Ilustrație: Hitoshi Tamura, Mitsubishi Heavy Industries
