Pe la 40 de ani, juri ca toata lumea baieteasca se misca oarecum previzibil: ai de zis povesti la care fetele tinere casca ochii, ai niste experiente de munca serioase, proiecte personale realizate sau cel putin clare, un job solid, o firma, copii, nevasta, amanta sau mai multe, din fiecare dupa caz, calatorii cat se poate, masini, motoare, un apartament, o casa mai buna.
Nu doar asta e previzibil si destul de comun, dar cumva si privirile mai hotarate, spiritele mai decise, o anumita putere, incrancenare sau preocupare, griji si cateva alte semne care dau fetei acel ceva care le propulseaza brusc de la „ce faci mah“ la „ce mai faceti, domnule“. Cu toate avantajele si dezavantajele deopotriva.
Asa mi-am revazut colegii de liceu de curand, iar in timp ce ma straduiam sa suprapun figurile de azi peste zulufii d’antan, am ramas deodata surprins de o figura neschimbata. Avea inca aceeasi porecla ca-n anii de liceu, dupa numele unui star rock, un tricou negru, blugi & geaca la pachet. Fizic vorbind el era cu 12 ani mai tanar decat noi toti. A, nu de sport era vorba, nu face niciun sport, nici diete vegetariene nu tine. Are cea mai impacata figura din lume si degaja lumina si caldura cum nu am mai vazut pe chipul vreunui om, cu atat mai putin la varsta asta. M-am gandit ca privirea asta nu poate veni din senin, ci doar de la un om care face toata ziua ce-i place. Probabil se ocupa de muzica, mi-am zis, pobabil are un studio de inregistrari, probabil are o trupa si merge prin turnee toata ziua, ce stiu eu ce combinatii cu productii muzicale si evenimente. Intr-un fel abia asteptam sa vorbim, sa aflu despre el, mai ales ca si-l amintea toata lumea ca pe un tip inteligent si citit.
„I-adevarat ca-mi place tot ce fac, ba chiar foarte mult… dar nu fac nimic si asta-mi place. Literalmente nimic.“ Canti? „Da, dar asa, pentru placerea mea, trupa… mhhh, nu, nu e de mine, m-au rugat multi, dar nu ma intereseaza asta. Nu lucrez nicaieri, nu am mai lucrat de prin ‘97, traiesc cu mama mea langa mine, are o pensie buna. Am avut si destule relatii de dragoste, sunt un tip care se implica afectiv, dar … fiecare la el acasa. Uneori repar lucruri si oamenii vor sa-mi dea bani pentru asta, dar ma simt aiurea mereu. Repar orice, computere, frigidere, televizoare… orice.“ Oi fi Big Lebowski, ma gandesc cu voce tare, el se amuza oarecum si sarim prin cinematografie doi pasi mai incolo pana la alt film al lui Terry Gilliam, tot cu Jeff Bridges. E clar, are timp sa le vada pe toate. O intreaga disciplina a neangajarii, a statului deoparte, a nefacutului nimic, e o optiune personala, probabil ca toata lumea il întreaba cum face sa reziste, cum se impaca cu asta, dar el stie toate ascunzisurile. Pentru o minte de arhitect cam greu sa incapa vreo astfel de strategie de viata. Trec in revista filmul educatiei noastre, istoria arhitecturii: lumea e un construct, viata e un proiect, succesul, vizibilitatea, orgoliul, lupta pentru afirmare sau, pur si simplu, o anumita doza de hotarare de a schimba fizic ceea ce vezi sunt ingredientele din care parca suntem toti alcatuiti, doar proportiile difera. Universul paralel al non-actiunii e necunoscut.
Baiatul care tragea crocodilii de coada si Europa ca un shopping center
Langa rock starul vesel sta prietenul lui, un spirit de aventurier adevarat, un om care a schimbat job-urile intr-un mod spectaculos: de la functionarul constiincios din banci a ajuns DJ noaptea in discoteci, sau a jucat ca figurant in filme coreene. In Coreea. Pare ca vom sta sa-l ascultam pe el desi e foarte, foarte tarziu si a doua zi cei mai multi dintre oamenii de varsta asta de care ziceam ies pe usa dis-de-dimineata cu ceva important de rezolvat, cu mobilul incarcat si mintea fredonand „To do list-uri“. Cica din Coreea a ajuns scurt in Singapore. Si din Singapore in Malayezia. Pe o insula. Vorbeste cu noi, dar e transpus acolo, pe insula unde tragea un varan de coada cu pescarii malayezieni. Apoi vorbeste de Africa, de animale salbatice. „Unde ai fost tu?“ o întreaba pe o colega.. „Te-ai plimbat prin Europa? Europa e un magazin! Ai fost la shopping, ai fost la muzee… asta e Europa. Viata nu e Europa“.
Chiar asa, uite o perspectiva simpla si clara: UE e un mare shopping-center, un retail, un en-gros, unul enorm si complicat, cu multe limbi. Un muzeu cu ifose si comert, o alta jungla de reguli si de relatii de putere.
Nu, n-am o carte de vizita. Dar ce conteaza, intr-o zi o sa reluam discutia.
