Articol revista # 117

 

Ctrl+S Rosia Montana. Arhitectura prin voluntariat

Post de: Stefan Ghenciulescu
 

Între timp, cam toata lumea stie câteva ceva despre Rosia Montana. Cât se stie, asta e alta problema, pentru ca cele doua tabere sunt foarte inegale: pe de o parte, resurse uriase si o influenta politica si media covârsitoare, pe de alta, o retea non-ierarhica de institutii, organizatii si initiative individuale.

Articolul de fata nu se refera la problema generala, ci la un aspect mult mai putin cunoscut: patrimoniul arhitectural de la Rosia Montana nu este doar obiect de proteste, cercetari si eforturi de trecere pe lista Unesco, ci si al interventiilor concrete.

Ei bine, da, se restaureaza intensiv la Rosia. Si, ca si în toate celelate domenii, si aici restaurarea este una divizata pe tabere. Exista, pe de o parte, restaurarile marca Rosia Montana Gold Corporation.

Foarte vizibile, nu doar prin zecile de muncitori în uniforma companiei (uniformele sunt omniprezente, de altfel), ci si prin nenumarate pancarte si panouri: inclusiv despre restaurari gata-gata sa aiba loc; ele asteapta doar momentul binecuvântat al „pornirii proiectului minier”.

Eu, unul, cred ca salvarea si restaurarea unei cladiri este, în sine, un lucru bun, indiferent de context. În fapt, Rosia este acum în mare parte un loc parasit; dincolo de exemplele puternic trâmbitate, casele cumparate sunt abandonate si se degradeaza continuu.

Pe de alta parte, trebuie sa te întrebi pentru cine si în ce context s-ar regasi casele restaurate, daca proiectul ar fi dus la bun sfârsit: cu o mare parte a contextului construit si natural eliminat, ne apare viziunea unui grup de constructii supravietuind într-un peisaj apocaliptic. Si cu siguranta, nu servind o comunitate ce pâna atunci va fi disparut.

De cealalta parte, exista programul „Adopta o casa la Rosia Montana”. Initiat de asociatia locala Alburnus Maior, în parteneriat cu ARA – Arhitectura. Restaurare. Arheologie, programul are o componenta sociala esentiala: nu doar se restaureaza constructii, ci, în primul rând, se aduc împreuna proprietarii acestor cladiri istorice – cei care nu vor sa vânda si sa plece – si cei care pot si vor sa ajute: specialisti sau nespecialisti voluntari, donatori etc. 

E un proiect comunitar si în acelasi timp, unul pedagogic: atelierele de restaurare dau de lucru si celor care înca mai practica mestesuguri traditionale, arhitectii si studentii învata meserie lucrând pe exemple concrete, iar casele restaurate apartin localnicilor sau întregii comunitatii.

Orice sprijin este binevenit: bani, desigur, dar si materiale si evident, munca (si nu doar cea calificata).

Evident, aceste restaurari sunt gândite si pentru a sprijini un tip de dezvoltare alternativ la proiectul minier destructiv, folosind imensul potential al Rosiei în acest sens. Mi se pare unul dintre cele mai puternice contraexemple la argumentul potrivit caruia împotrivirea la proiectul RMGC ar apara un patrimoniu, însa ar face rau comunitatii locale.

Perspectivele actuale sunt sumbre. Însa sansele, oricât de mici, tin în mod esential de trecerea de la proteste la implicare efectiva si colaborare.

www.adoptaocasa.ro

* Articol publicat in Zeppelin nr. 117 / septembrie 2013

 

 

Foto: Stefan Ghenciulescu 

1