Crenguța Roșu despre Casa din Mihai Vodă 55

O casă, un spirit bun

Crenguța Roșu (n. Câmpian), despre blocul din strada Mihai Vodă nr. 55

 

INTRO

Crenguța și-a petrecut copilăria și adolescența în cartier: a locuit împreună cu familia într-un apartament în blocul de la numărul 55, pe strada Mihai Vodă. Până la începutul anilor 1970, Câmpianii au împărțit apartamentul cu o altă familie, cu doi copii.   În vara anului 1983, în timp ce era studentă în anul al doilea la Politehnică, familia a fost notificată să elibereze locuința în 3 zile. Era în plină sesiune, astfel că tatăl a putut să negocieze amânarea evacuării cu exact două săptămâni, în mod excepțional. Mutarea s-a petrecut într-o singură zi. Apartamentul cu 5 camere a fost primit în chirie de bunicul Crenguței, la revenirea de pe front.

Casa și vecinătatea (reconstituire)

 

 

CR: În apartamentul ăsta care avea 5 camere, împărțirea era așa: trei camere separate de un hol, în capătul holului aveai bucătăria – care era comună, o toaletă, separată de baie, care era în partea astalaltă, și încă două camere. Casa avea, practic, 6 apartamente. Intrările principale aveau câte două, câte două, câte două apartamente: nivelul 1 și nivelul 2, respectiv hochparterurile, care aveau, în oglindă, două. La intrarea din spate – pe acolo ieșea toată lumea, uși aveai la toate nivelurile, tot așa, câte două – întâlneai pe toți vecinii. Când mă duceam la colindat, nu mă duceam niciodată pe partea [din față], ci mă duceam pe partea asta, că îi prindeam pe toți vecinii. (…) Intrarea [în casă] era în laterală, aici era un vestibul, aici aveam o mică cămară, întotdeauna plină cu bunătăți făcută de mama, aici se intra într-un hol, aici era o cameră – camera cea mai mare, iar aici era acea cămăruță miculuță. Și așa se delimita primul apartament [NR: în perioada când familiile Câmpian și Nesthemeier împărțeau același apartament]; aici aveam ușă, aici aveam ușă, și aici era hol. Și în holul ăsta aveai ușă, baie, ușă, loc de toaletă, pentru că aveai baia separat. Aici stătea frigiderul… aici era bucătăria, care avea ieșire pe scara cealaltă, aceea comună.

Schița apartamentului (Crenguța Roșu)

Înăuntru era o curticică, destul de îngustă, urmărea amprenta casei, avea zid, acolo se țineau mașinile, acolo ne jucam noi, de acolo ne mai goneau vecinii, era un dud, ne suiam în dud să mâncăm dude.

De sărbători veneau prieteni și casa noastră a fost adesea centru de întâlnire pentru comunitățile de prieteni diverși. Se stătea foarte mult în sufragerie, și holul era super mare, lat și destul de lung. Încăpea masa, din aia care se extindea, din lemn de nuc, 1,80 metri, super masivă și cu scaune. Avea 6 scaune de jur-împrejur, scaune din lemn de nuc, zdravene, făcute de străbunicul. [Masa] încă e acum la mama în cameră; am și zis, orice s-ar întâmpla, aia nu se va da ever din familie.

Super geam la bucătărie! Și acolo, în geamul ăla, construiam cu bunicul case pentru păsărele, le dădeam de mâncare. (…) Era o casă foarte bunuță, foarte bunuță, un spirit bun, așa… Cred că e o energie a casei pe care o simți că e primitoare, că e apropiată… cred că vine dintr-un confort pe de-o parte, adică îți sunt la îndemână lucrurile și simți că e cu tine, acolo.

Îmi mai amintesc ceva foarte tare: cei cu care stăteam noi în comun mâncau pâine intermediară de 3,25 lei. Și mama nu lua niciodată pâine intermediară, mama lua pâine albă de aia de 2,20 sau franzelă București. Am cerut și eu odată o felie de pâine din aia – și mi se părea genială. Pâinea aia intermediară, ceva grozav, era mult mai bună decât aia albă.

 

La doamna Bobeș, croitoreasa

Tot cartierul mergea (…) la doamna Bobeș. [Casa de la intersecția străzilor Fonteriei și Puțul cu apă rece] era super ciudată. Intrai și era genul de bou-vagon – casa era suuuper lungă: până ajungeai la locul unde era camera doamnei Bobeș, unde de fapt lucra, mergeai muuult, prin spații care nu erau numai ale ei, pentru că mai stătea cu alți oameni în casă. Și la doamna Bobeș intrai pe ușița mică.

 

Plimbările de sărbători

Deja ne apropiem de partea cu demolarea, care a bântuit cartierul cu 10 ani înainte de a fi demolat, pentru că idei au tot venit, veneau și plecau, ca valurile, ideea că e posibil să ne demoleze. Și ăsta mi se pare că e într-un an în care am luat-o frumos, în toată zona veche a cartierului până sus la Puișor și încă în sus, pe la Arsenal, zona către stadion.

Venim de pe Fonteriei, suntem la colțul casei noastre. E una din plimbările pe care le făceam de sărbători, fie de Crăciun, fie de Paște – în a doua zi, când se pleca la plimbări.

Asta era întotdeauna în a doua zi de sărbătoare ; în prima zi de sărbătoare acasă, masa în familie, lenevit, strâns, nu știu ce, jucat; întotdeauna jucam jocuri, și știu că asta e tradițională din since forever. Jucam poker eu cu băieții; eu cu tata jucam poker, mama gospodărea, făcea lucruri, și eu jucam poker. De la băieții familiei am învățat poker. Sau betlee, ăsta e un joc cu cărți din alea ungurești.

 

Demolările și atmosfera din cartier

Spre finalul anilor 1970, după cutremur, încep să circule zvonurile privind demolările masive. Se întâmplă, nu se întâmplă. Plutea incertitudinea, veștile erau diverse, iar când casele încep să fie dărâmate, rezidenții trăiesc cu speranța că linia demolărilor se va opri cu ultima casă distrusă. La începutul anilor 1980, bunicul Crenguței nu mai rezistă rumorilor și hotărăște să se mute, într-o garsonieră în Rahova. Imobilul din str. Mihai Vodă nr. 55 este demontat și golit la începutul verii anului 1988 și, nereușind să îl demoleze, este lăsat să cadă, câteva luni mai târziu, sub propria greutate.

CR: Asta era intrarea în casă. Și scara era frumoasă. Era cu feronerie și la fel era și scara interioară, era în melcuț, dar un melcuț mai relaxat, nu din ăla [abrupt], și toată partea de balustradă era cu feronerie din asta, din aceeași culoare neagră și cu niște [ornamente], destul de elegantă, așa. Și cu lemn. Țin minte, când au venit să ne demoleze, primul lucru pe care l-au făcut a fost să scoată lemnul de la balustradă. (…) Scoteau parchetul, scoteau bucățile… noi eram încă în casă și ne mutam.

Vreți să vă spun și legenda familiei despre casa noastră, micuța de ea? După ce au dat cu de toate în ea, cu mașini, cu din aia s-o dărâme și nu s-a dărâmat, au lăsat-o să cadă sub propria greutate, pentru că nu puteau să o dea jos. Tata e singurul care s-a mai dus să îi facă vizite până a căzut, pentru că eu și mama nu ne-am simțit în stare. Și tata s-a dus să îi mai facă vizite și el ne-a spus această legendă.

Mie mi se mai întâmplă să visez detalii din casă. Am avut un vis: pe ușa de la cămara cu bunătăți se crăpase la un moment dat vopseaua. Avea un soi de model; am visat ușa aia o dată sau de două ori. O chestie pe care, dacă mă întrebi altfel, nu mi-aș aminti-o… nu știu ce înseamnă dezrădăcinarea asta, că e o dezrădăcinare. Și nu știu ce înseamnă asta pentru colectivitatea respectivă, nu îmi dau seama.

(…) Lumea suferea cumplit și era toată lumea așa… starea aia a babei care stă în poartă. Nu știu decât de drama unei familii care s-a sinucis, care avea o casă pe [strada] Orăscu, și avea o casă care era absolut splendidă, cu niște coloane din astea brâncovonesco – art nouveau, între ca stil, făcută din bazalt legat cu ciment, deci niște oameni care investiseră everything în casa aia și care s-au sinucis. Era o legendă a locului și, cumva, după un astfel de gest, toată lumea a asumat faptul că e nasol când se produce asta, când se produce o mutare, lumea era pur și simplu devastată de ideea că oamenii ăia și-au luat viața. Dar nu li se părea anormal. Da, nene, sigur! Au investit în casa aia, era viața lor, le-au luat viața. Și ei la fel.

[Să vă povestesc] cum a căzut în glorie casa din str. Mihai Vodă  nr. 56, cea frumoasă, într-un stil d-ăsta neo-românesc absolut splendid, absolut splendidă, deci era un vis! Pur și simplu, era casa frumoasă. Nu era casa mea, dar îmi plăcea grozav. Eram în sesiune și au adus zdrăngănelele s-o dărâme, au început să intre [cu buldozerele] și mi s-a părut atât de groaznic și de imens și nu am știut ce să fac decât că, într-un gest d-ăsta de nebunie, mi-am scos casetofonul afară și am dat drumul la un pasaj din concertul de pian nr. 2 de Rachmaninoff, care e favoritul meu și e iubitul meu și e faza aia cu ta-ra-ra-ra… eh, așa a murit casa aia, că am scos asta, am dat cât am putut de tare – plângeam, de fapt, dar nu un plâns din ăla isteric, pur și simplu îmi curgeau lacrimile. Știi, sunt forme care îți exprimă cumva că fugeai de suferința chestiei, dar ea era, cumva, acolo.

 

Mutarea. Acasă în noua casă?

Aceeași structura de stat însărcinată cu demolarea era responsabilă și de repartiția unei noi locuințe. Familia Câmpian ar fi trebuit să se mute în cartierul Crângași, însă, din motive ce țineau de sănătatea mamei și a accesului la mijloacele de transport în comun, a putut obține o repartiție în Ghencea, pe Aleea Meseriașilor. În același imobil au regăsit vecini din fostul bloc și din cartier. Fără niciun sprijin logistic din partea statului, mutarea propriu-zisă s-a petrecut într-o singură zi, la începutul verii anului 1988.

 Sunt niște chestii care s-au întâmplat înainte de momentul „trebuie să vă mutați în două săptămâni”. Plutea deasupra capului faptul că ar trebui să ne mutăm. Mai mult de atât, aflasem unde ne mutăm, că tata se luptase să ne mutăm undeva. Problema era când se întâmplă the actual movement. (…) Eu n-am crezut, de fapt n-am întregistrat informația că urmează o demolare și că asta înseamnă o relocare; până când, într-o zi – eram în sesiunea din anul 2 – au venit și ne-au spus „trebuie să vă mutați săptămâna viitoare”. (…) Și tata a negociat cu ei, pentru că eram în mijlocul sesiunii, să ne mutăm cum închei sesiunea.

În 3 zile trebuia să ne mutăm, era ceva absolut imposibil. Și îmi aduc [aminte]… lucrurile erau deja puse în cutii; atunci m-am calificat la calificativul „băiețelul lui tata”, întrucât în ziua respectivă tata a vorbit cu un domn cu un camion, a venit cu camionul, eu cu tata am mutat tot mobilierul din casă, toate cutiile, în camion, am încărcat camionul, am ajuns în strada Aleea Meseriașilor nr. 3, unde ne-am mutat. Pe geam, eu cu tata am mutat mobilierul în casă, nu aveam balcon, atunci a venit camionul, încă se construia în jur. Și de acolo eu cu tata am mutat tot mobilierul și am terminat într-o zi toată mutarea – care era deja împachetată și pregătită de mama: tot ce însemna împachetat, vase, cărți, haine, totul era deja pus în cutii și într-o zi s-a produs chestia asta și am ajuns în casa nouă.

Țin minte foarte tare pustietatea din noua casă, deși era deja plină cu toate piesele. Și aveam așa o nerăbdare încât, a doua zi, ai mei s-au dus la serviciu – a fost într-o duminică [mutarea] – și eu de capul meu am început să trag de mobilier, să îl așez pe poziție prin casă și să încep să pun cărțile. (…) Erau geamurile cu vopsea încă pe ele, o dădeai cu lama jos, pe linoleumul de jos tot așa, pete de vopsea, pe care le dădeam jos cu toluen și cu tot felul de chestii. (…) Mi s-a părut extrem de pustiu și îmi amintesc momentul când mi s-a părut că mai devine casă – mi-a fost extrem de străină la început – când am pus tablourile de pe pereți. Deci când am ajuns să scoatem tablourile, o parte din ele erau făcute de bunicul, (…) și când am început să le văd – că astea trebuia împușcate, trebuia să vină cineva să împuște, nu le puteai bate tu – pusese mama semne pe unde ar trebui și după aia la un moment dat, pac! Deci a durat un timp, o săptămână, poate două săptămâni, timp în care am început să așezăm lucrurile. Și ăla a fost un moment în care am simțit: okei… hai că e mai acasă, cumva.

 

 

Interviu realizat la The Ark, București, 16 iulie 2019
Discuție moderată de Iris Șerban și Dorothee Hasnaș
Înregistrare și montaj audio-video: Alexandru Păun
Imagini: Cercetare în cadrul proiectului „Uranus Acum”, Arhiva Crenguța Roșu

Instalatii in spatiul public Crenguța Roșu despre Casa din Mihai Vodă 55