Complexitate și grijă. Centrul Amal Amjahid, Molenbeek-Saint-Jean

Sfârșit de decembrie pe un mal de canal, într-un cartier de care lumea rar vorbește de bine. Complexul numit după o sportivă excepțională născută în Bruxelles nu își strigă prezența. Intrând, am găsit însă o lume magică și complexă, care primește atleți, copii mici, adolescenți sau pur și simplu vecini care folosesc galeria drept scurtătură.

*foto titlu: Nivelul 0. Privind dinspre administrație către sala de sport. ©Laurian Ghinițoiu

Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Jeroen Verrecht, Laurian Ghinițoiu, Corentin Haubruge , &bogdan

Molenbeek are multe clădiri și locuri frumoase, însă nu e, cu siguranță, un cartier turistic. Fostul sat a devenit în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX o suburbie muncitorească, cu locuințe modeste și foarte multe fabrici. A suferit o dezindustrializare și o criză profunde după război, acompaniată de construirea de ansambluri de locuințe sociale, de o migrație masivă, cu precădere din nordul Africii.

Astăzi municipalitatea (Bruxelles este, de fapt, o regiune compusă din 19 municipalități), Molenbeek- Saint-Jean (numele bilingv) este un loc al disparităților economice și sociale, și excluziunii, al conflictelor și lipsei de echipamente sociale. Programele de revitalizare și incluziune variază de la facilitatea vinstalării unor sedii de companii la construirea de clădiri pentru echipamente publice vitale. Cum terenurile libere sunt atât de rare, orice oportunitate e stoarsă la maxim și se încearcă să se rezolve cât mai multe nevoi dintr-odată. Așa și aici: de-a lungul canalului se întinde o fostă zonă industrială în care 40% din suprafață este în proprietate publică, ceea ce explică proiectele strategice realizate aici în ultimii ani.

©Jeroen Verrecht

Pe un teren relativ mic și cu o limitare legală a înălțimii construcțiilor, au trebuit puse împreună o sală de sport, un club de box, un spațiu pentru sporturi mai liniștite, o creșă, o cafeterie și o locuință pentru administrator. Trebuiau deci înghesuite și împăcate funcțiuni cu utilizatori radicali diferiți, cu cerințe precise și uneori contradictorii. La toate acestea se adăuga nevoia unor spații de primire și de distribuție generoase și deschise către oraș, și, în general, de creare a unui loc demn, prietenos și incluziv. În tema de concurs se cereau și două etaje de parcare subterană, dar arhitecții au convins municipalitatea să renunțe la idee, având în vedere proximitatea canalului și deci calitatea slabă a terenului.

©Jeroen Verrecht

Strada, congestia, grinda locuită

Dintre gesturile arhitecturale, cel imediat vizibil este galeria de intrare. Aceasta traversează clădirea și insula și, pe o bucată considerabilă din lungimea sa, se ridică pe întreaga înălțime disponibilă: cu adevărat o stradă interioară, ce continuă țesutul urban și acomodează circulațiile orizontale și verticale.

*Nivelul 0 (parter). Galerie – stradă interioară, privind către accesul principal și către sala de sport. ©Jeroen Verrecht

Este deschisă pentru oricine în cea mai mare parte a zilei și are un caracter spectaculos, datorită golurilor, supantelor, unei monumentale succesiuni de scări, luminii și legăturilor cu restul spațiilor. Betonul aparent nu este doar o alegere estetică, ci și de durabilitate pentru un loc al orașului prin care vor trece mulți oameni.

*Nivelul +1. Galerie și curte interioară ©Jeroen Verrecht

Planul trapezoidal al galeriei forțează perspectiva și accentuează deschiderea pe măsură ce pătrunzi în clădire. În același timp, preia unghiurile diferite ale terenului, permițând acomodarea majorității funcțiunilor în spații rectangulare.

*Plan parter (nivel 0). Galeria interioară („galeria uriașilor”), gol sală sport, cafeteria, administrație

*axonometrie

Spațiul generos dedicat galeriei pune și mai multă presiune asupra restului clădirii, unde suprapunerea funcțiunilor principale e inevitabilă. *Suprapunerea funcțiunilor. De jos în sus: Cafeteria, sală de sport, galerie, spații pentru sporturi fără minge, curte interioară, club de box, creșă, apartamentul administratorului, spațiu de joacă, creșă, spațiu de joacă

Pentru a mări volumul disponibil, aceasta se extinde către subsol. *Plan nivel -1. Sala de sport

Însă astfel apare o contradicție. Toate funcțiunile au nevoie de lumină naturală, în primul rând creșa, apoi funcțiunile sportive mici, administrația și locuirea, și, în sfârșit, sala mare. Cam la fel arată și gradația nevoii de protecție și intimitate: foarte mare în cazul copiilor mici și a locuinței administratorului, din ce în ce mai scăzută pentru celelalte programe. De unde și firescul unei suprapuneri pentru care, pe măsură ce urci, să găsești spațiile cu cea mai mare nevoie de lumină și protecție. Da, numai că această logică intră în contradicție cu cea normală a structurii. Așa cum învață oricare student la Arhitectură, dacă trebuie să suprapui un spațiu mare și care nu poate fi împărțit structural cu altele mai mici și pentru care compartimentarea nu este o problemă, le vei așeza pe cele din urmă sub, și nu deasupra celui major. Astfel, sistemul de acoperire, care trebuie deja să răspundă unor deschideri mari, nu va trebui să susțină și greutatea celorlalte nivele, nu apare problema unor stâlpi sau pereți care să se sprijine pe grinzi sau arce etc. E o logică implacabilă, indiferent că este vorba despre săli de sport, despre concerte etc.

Soluția foarte deșteaptă de aici nu suprapune sisteme structurale, ci integrează spații și structuri. O serie de pereți masivi din beton susțin patru grinzi mari cu zăbrele. Cele două nivele ale creșei își găsesc loc în interiorul spațiului definit de grinzi; astfel structura devine spațiu locuit. De aceste grinzi se agață apoi nivelul la care se află clubul de box și spațiul sportiv multifuncțional. Sala mare începe sub acest nivel suspendat și se înfige în pământ. Înălțimea necesară asigură și iluminatul lateral.

*Nivelul -1. Sala de sport. ©Laurian Ghinițoiu

Goluri și legături încrucișate

În aceeași adâncime a grinzilor este introdus apartamentul, dar și o curte interioară centrală, deasupra sălii mari. Această curte permite practicarea în aer liber a unor sporturi fără minge și aduce lumină și aer în inima clădirii. Funcțiunile de la nivelele superioare se organizează în două aripi în jurul curții, care este bordată și de circulații și servicii. La ultimul nivel al creșei, de grinzi este atârnat și un loc de joacă pe două nivele. Locul de joacă, curtea centrală și galeria îmbogățesc structura de spații și permit relații încrucișate între etaje. Diagonale de lumină și de privire străpung masa clădirii, fac interiorul să pară mai mare decât este și se combină în mod fericit cu zonele mai mici și mai calme.

+1

*Plan nivel +1. Club de box, spații pentru sporturi fără minge, curte interioară („patio-ul forțoșilor”)
*Plan nivel +2. Creșă, apartamentul administratorului, spațiu de joacă („grădina juniorilor”)
*Plan nivel +3. Creșă, spațiu de joacă („grădina juniorilor”)
*Secțiune transversală

*Nivelul +1. Clubul de box ©Jeroen Verrecht

*Nivelul +1. Spațiul pentru sporturi fără minge ©Laurian Ghinițoiu

*Nivelul +2. Creșa inserată în spațiul definit de grinzi– scara structurii și scara umană; foto 1: ©Jeroen Verrecht; foto 2: ©Laurian Ghinițoiu

*Patio. Spațiul public extins ©Jeroen Verrecht

Casă de cartier. Materiale și imagine

Așa cum spuneam la început, centrul are o prezență reținută către canal: completează frontul cu o fațadă simplă, ritmată de alternanța între suprafețe mari vitrate sau pline; un decupaj discret marchează intrarea. Această monumentalitate în cheie domestică aduce aminte de modernismul scandinav. Ca accent funcționează un catarg de steag, apărut destul de târziu în proces, și care a necesitat eforturi mari la nivel de structură. Însă arată bine în contextul unei expresii altfel foarte sobre și, în spiritul modernismului interbelic, poate fi citit și ca simbol public, și ca o aluzie la peisajul nautic urban.*secțiune longitudinală

Cu puțină atenție, percepi dincolo de simplitatea aparentă o succesiune de straturi și transparențe: retrageri sau avansări fine ale componentelor peretelui- cortină sau ale montanților grinzilor metalice principale ce se întrezăresc din spatele vitrajului. Intrând pe sub clădire, te primește un ambasador al structurii: un perete din beton cu două goluri parabolice. La interior, peretele înalt ce desparte galeria de spațiile principale este marcat de o succesiune de astfel de arce, ce ne vorbesc despre spațiu și clădire publică, ordonanță, portice și alte elemente ale urbanității clasice. Trebuie spus însă că nu este un gest retoric — arcele chiar corespund unei logici structurale. Betonul aparent este însoțit de suprafețe mari acoperite cu panouri fonoizolante, absolut necesare pentru a nu transforma clădirea într-un infern acustic, a căror textură dă vibrație spațiului. Lemnul este prezent la interior, atât la partea interioară a tâmplăriei, cât și la placaje de pereți și mobilier. Combinația este ținută în mână prin modularea implacabilă: subdiviziunile aceleiași trame organizează axele constructive, rosturile betonului aparent, elementele de fațadă și panourile din lemn sau lână minerală.

Dacă ar fi să încerc să descriu caracterul acestei construcții, în câteva cuvinte, aș alege complexitatea, dibăcia și grija. Complexitatea se referă la loc și comunitățile acestuia, la temă, la ansamblul de spații. Dibăcia este un cuvânt prea arhaic și poate prea legat de meșteșug, însă mi s-a părut că evocă bine rezolvările inteligente, consistența discursului arhitectural și a construcției. Cât despre grijă, ei bine, cred că aici intră ceea ce primesc oamenii din cartier și comunitatea în sens mai larg, dincolo de răspunsul corect la temă: scara umană și expresia civilizată și prețioasă a unui loc public, confortul și sănătatea, minimalizarea impactului asupra mediului. Tot la capitolul grijă intră, de fapt, și porozitatea clădirii, faptul că ea continuă și leagă spații publice urbane și că spațiul public urcă și la nivelele superioare.

Aș încheia cu două detalii, două mici exemple în același sens al grijii: la galeria din cadrul sălii mari, protecția nu se realizează cu o balustradă ce inevitabil ar deranja vederea, ci cu o plasă aproape invizibilă din metal;

cât despre folosință și privilegii, priveliștea cea mai spectaculoasă asupra orașului o poți avea din grădina suspendată de la ultimul nivel, rezervată strict copiilor și celor care îi educă și-i protejează.

+3

*Articol publicat inițial în Revista Zeppelin 169. Proiectul a fost nominalizat la Premiile EU Mies van der Rohe și inclus în selecția de 40 de proiecte a juriului

Info & credite

Loc: Quai des Charbonnages 86, 1.080 Molenbeek-Saint-Jean, BE
Client: Municipality of Molenbeek-Saint-Jean, Rue du Comte de Flandre 20, 1.080 Molenbeek-Saint-Jean, BE
Arhitectură: BOGDAN & VAN BROECK, acum &bogdan
Echipă: E. Bechet, O. Bogdan, T. Boogaerts, H. Bosteels, L. Croegaert, V. Ionescu, L. Van Broeck, S. Verstraete, T. Willemse
Structură: UTIL Struktuurstudies
Tehnologii speciale: Enerdo Studie bureau
Acustică: ASM acoustics
Arie teren: 1.213 m2
Arie desfăşurată: 4.806 m2
Buget: 6.990.393,57 euro fără TVA şi onorarii/excl. VAT and fees
Concurs: 2015
Realizare: 2021