In 2005 Mircea Cartarescu scria frumos si trist: „o drama strict personala: mi-au daramat moara! Cine? Habar n-am. Care moara? Moara mea, moara „Dimbovita” din spatele blocului de pe Stefan cel Mare unde am locuit 25 de ani si unde mai stau ai mei si acum. Moara din „Nostalgia” si din „Orbitor”, moara in umbra careia Mendebilul isi spunea fantasticele povesti.
Moara care-mi domina visele, colosala de parca toate fortaretele si mausoleele si magaziile portuare ale lumii ar fi fost puse la un loc. Constructia cu cea mai impresionanta arhitectura industriala din lume. Cum as putea sa-ti sugerez macar insemnatatea pe care ea a avut-o pentru mine? Am copilarit in campul ei magnetic, care curba spatiul lumii mele in jur. Am trait in vuietul continuu al sitelor ei. Am sarit gardul noaptea si-am alergat prin curtea ei pustie sub stele ca sa-i ating cu degetele suprafata gigantica incinsa de luna. […] Era o constructie veche si nobila, din veacul al nouasprezecelea. Era puternica si melancolica. Isi ridica foarte sus frontonul cu fereastra rotunda ca-n Chirico. In lumea civilizata, astfel de cladiri din vremuri mai bune nu se darama. Se conserva fatadele si in interior se reconstruieste ultramodern. Cele mai frumoase hoteluri si magazine occidentale sunt facute in acest fel. Noi stim doar sa radem de pe fata pamantului. Cladirea asta era pentru mine vie, un arhetip in lumea mea interioara, o runa in alfabetul meu. Mi-au dat-o jos intr-un mod tampit, vandalic, crud, inutil… Nu-mi ramane acum decat dezolarea.”
Intre timp pe amplasamentul Morii Dambovita a aparut un cartier de locuinte a carui densitate o intrece pe cea, atat de hulita, a vechilor cartiere socialiste „dormitor”. De cealalta parte a Aleii Circului a fost demolata luna trecuta fosta Moara Olmazu, terenul urmand sa aiba aceeasi destinatie. Fabrica de Ulei Solaris, in vecinatatea Garii Obor, cade chiar in aceste zile sub lama buldozerelor pe cand Fabrica de sapun Stella, langa Obor, a fost de mult inlocuita de un cunoscut si standardizat hipermarket. Singura Moara Assan monument istoric de valoare nationala (sac!), rezista eroic (oare cat o s-o mai faca?) sargului delapidatorilor incurajati tacit s-o distruga.
Aceasta este, pe scurt, situatia trista a unui segment istoric al primului inel industrial al Bucurestiului din zona Stefan cel Mare – Obor – Colentina. Nimeni nu si-a pus problema sa cerceteze valorile acestor situri industriale, sa inteleaga daca sau care dintre ele ar putea fi reutilizate spre folosul orasului, sau sa ia in considerare consecintele nefaste ale construirii intensive la procente de ocupare si coeficienti de utilizare mult peste maximele unui minim confort urban. Perspectiva profitului rapid obtinut din investitii imobiliare pare sa fi fost unicul motiv care a determinat distrugerea unor esantioane importante din arhitectura industriala a orasului.
Cazul de mai sus reprezinta doar un exemplu, iar acest tip de atitudine care a devenit, cu unele exceptii, regula in Bucuresti, isi gaseste corespondent in orase ca Timisoara, Cluj sau Iasi, iar embrionii sai sunt deja prezenti in teritorii cu valoare de peisaj cultural industrial ca cele din Banatul Montan.
Este evident ca, daca riscurile la care este supus patrimoniul industrial sunt importante la nivel international, in Romania acestea iau o forma acuta. Desuet, pierzandu-si functiunea initiala, ocupand arii importante si „tentante” din suprafata oraselor, prea putin cercetat, vazut de multe ori ca rezervor de materiale de constructie si fier vechi si gasind cu greu simpatia publicului, patrimoniul industrial este in real pericol la nivel national. Desi se pastreaza inca situri remarcabile pentru sud-estul European, preocuparile pentru cercetarea lor sunt inca la inceput, chiar termenul de arheologie industriala gasindu-si greu recunoastrea in mediile stiintifice. Conservarea, restaurarea sau conversia unor astfel de situri sunt rareori luate in considerare si, in consecinta, deciziile privind demolarea sunt frecvente. Protectia legala este prea putin eficienta – siturile clasate ca monumente istorice neputand fi demolate oficial, sunt de multe ori abandonate sau incurajate sa se prabuseasca, fara ca autoritatile sa intervina decisiv…
Ce s-ar putea face? Atelierele internationale de arheologie industriala desfasurate in Romania incepand cu 2001 au incercat sa raspunda la aceasta intrebare. Arheologia industriala a fost, de asemenea, tema unei recente dezbateri si a unei expozitii de fotografii la Institutul Cultural Roman.
Ar trebui sa se inceapa printr-o inventariere nationala a siturilor industriale de valoare, lista monumentelor istorice avand lacune importante din cauza lipsei de „atentie” pentru acest subiect la inceputul anilor 90). Clasarea siturilor semnificative ar putea sa le asigure protectia pana la gasirea unor cai de recuperare. Strategiile de dezvoltare urbana care prevad de multe ori ecologizarea si reabilitarea siturilor industriale poluate (intelegand prin acestea, de cele mai multe ori, demolarea) ar putea lua in discutie integrarea prin reabilitare si refunctionalizare a arhitecturii industriale valoroase. De asemenea, politicile de protectie a peisajului ar trebui sa includa masuri de conservare a urmelor industriilor istorice in teritoriile cu valoare de peisaj cultural. Integrarea patrimoniului industrial in circuite ale turismului cultural ar diversifica oferta turistica. Proprietarii ar putea fi convinsi ca exista si altfel de solutii, chiar viabile economic. Fostii lucratori ar putea fi implicati iar publicul ar putea fi sensibilizat pentru salvarea unor valori culturale definitorii pentru identitatea noastra si „noi” doar prin constientizarea lor tarzie.
Autoritatile competente sunt insa prea putin preocupate de punerea in practica a acestor ipoteze de lucru. Interesul pentru acestea este insa in crestere in scolile romanesti de arhitectura, in acord cu trendul international, fapt reflectat de expozitia „Approaching Urban Industrial Landscape” deschisa la cel de-al cincilea atelier de arheologie industriala si in care au fost prezentate 15 proiecte romanesti de diploma elaborate la Bucuresti, Iasi, Cluj si Timisoara si dedicate recuperarii unor situri industriale. Din pacate peste jumatate dintre aceste situri au disparut deja sau sunt in curs de dezintegrare…
Societatea civila incepe sa reactioneze timid, dar prea putin eficient. ONG-urile din domeniu se vad in situatia de a adauga patrimoniul industrial categoriilor „clasice” de patrimoniu in conditiile in care resursele materiale sau umane disponibile pentru protectia acestora sunt si asa insuficiente.
Recent constituita Asociatie de Arheologie Industriala, ai car ei membri au organizat, in decursul timpului, evenimentele descrise mai sus, isi propune sa fie acel grup activ dedicat protectiei patrimoniului industrial, cercetarii sale, care sa poata stimula atat dezbaterea publica cat si reactia autoritatilor, care sa initieze proiecte viabile pentru recunoasterea valorii si recuperarea siturilor industriale pe o piata care, deocamdata, pare sa fie indiferenta in fata acestei teme.
Foto: Irina si Camil Iamandescu
