Casa de vacanta din Izmir a luat nastere de-a lungul timpului, prin adaugari repetate, dar nu in cadrul aceluiasi volum, ci intr-un ansamblu de cateva pavilioane independente realizate din materiale diferite (piatra, otel si lemn) intre 1992–2002.
Pavilionul-dormitor, construit pe structura de otel si pavilionul principal din lemn (ce inchide capatul de perspectiva al aleii, spre debarcader, grupand camera de zi, un dormitor si un birou) sunt cele mai recente completari ale acestui ansamblu.
Limbajul arhitectural late-modern minimalist al acestor cladiri nu abordeaza o atitudine ofensiva sau defensiva fata de context, ci intra mai curand intr-o relatie dialogala armonioasa, inspirata de principiile regionalismului critic. Intentia interpretarii conceptului miesian de „arta a constructiei ”a animat proiectarea acestor pavilioane cu scopul evidentierii calitatii expresive a principiului structural folosit, ce implica senzatia de usurinta a elementelor constructive si dematerializarea suprafetelor verticale de inchidere. Fatadele devin astfel ecrane transparente care gliseaza intre dala pardoselii si cea a acoperisului, definind limite „slabe” arhitecturale intre interior si exterior. Bogatia limbajului nu se ragaseste in croiala formala generala (redusa aici la un minim necesar, urmand credinta lui Mies vand der Rohe – Less is More), ci in detaliile de imbinare ale planurilor anvelopantei si in modul general de interpretare al principiilor tectonice si a arhetipurilor locurii, continuand astfel un important filon al traditiei moderne.
Legate de un drum drept din piatra, aliniat la sirurile livezii existente de maslini, edificiile diferentiate constructiv dialogheaza prin timp, raspunzand configuratiei particulare a lotului si caracterului peisajului. Pavilioanele noi par sa leviteze in context, abia atingand pamantul, gasindu-si loc in livada existenta fara sa distruga vegetatia, profilandu-si cu discretie imaginea lor moderna pe fundalul meridional extrem de puternic. Amintind de faimoasele Case studies californiene din anii ’50 – ’60, ele devin cu siguranta un exemplu de „practica reflexiva” si de atitudine responsabila fata de tehnicile constructive.
Foto: Sevki Pekin
