Intro:
Nu sună prea profesional, știm, dar pur și simplu nu am găsit niciun termen acoperitor pentru „imobil de locuințe colective cu un număr redus de unități”. Vila urbană se apropie cel mai mult de subiect, însă, pentru multă lume, vila urbană e neapărat o clădire izolată, de obicei beneficiind și de propriul teren. Mai există varianta italienească – palazzina –, care, de fapt, înseamnă tot „bloc mic” (în mod semnificativ, la italieni, imobilul de apartamente este un palazzo).
Text: Ștefan Ghenciulescu
În esență, vorbim despre un caz particular al locuirii intermediare – acea categorie aflată undeva între „casa pe pământ” și locuirea colectivă. Este, de fapt, vorba despre obiecte singulare, tot despre un fel de blocuri, însă cu un număr redus de apartamente, oferind una sau mai multe trăsături care se apropie de cele ale locuirii individuale: accese sau grădini proprii pentru o parte dintre unitățile de locuit, o individualizare sau măcar o marcare mai clară a acestor unități (care nu mai sunt doar parte ale unei mulțimi de elemente cvasiidentice) etc.
Nu vrem să intrăm aici în istoria acestui mod de locuire. A apărut oarecum spontan, din case mai mari, eventual multigeneraționale, evoluând în secolele al XIX-lea și XX către mai multe tipuri urbane. Avantajele sale au fost și sunt evidente: se obține o densitate mai mare decât în cazul locuirii unifamiliale, dar se atenuează anonimatul locuirii colective; în plus, spre deosebire de casele înșiruite sau de locuirea de tip covor, imaginea chiar se apropie de cea a unei vile clasice, deci a unui obiect de prestigiu.
În arhitectura ultimelor decenii, formula despre care vorbim cunoaște un reviriment spectaculos. Acum, în timp de pandemie și când, iată, grădinile sau orice alt fel de spații exterioare redevin importante, ni se pare că ea este cu atât mai relevantă. Există riscul unei noi fugi de oraș și al accelerării suburbanizării și răspândirii urbane, cu toate problemele de transport, economice, ecologie (mai ales), dar și comunitare aferente. Blocul mic și ansamblul de blocuri mici nu reprezintă un panaceu, însă sunt un instrument urban esențial.
Veți vedea că am ales exemple din contexte foarte diferite: de la inserții în centre istorice și până la bloculețe din cartiere periferice. Arhitectura și materialele sunt, la fel, foarte diferite. Însă, deși nu am urmărit acest lucru, apar trăsături comune importante. De exemplu, trei dintre proiecte au folosit sisteme prefabricate, ceea ce dovedește și revirimentul unei tehnici de construire pe care, cel puțin în fostul Est, încă o urăște aproape toată lumea. Vă lăsăm să descoperiți și singuri alte similitudini și să vă bucurați de aceste case mai mari și de soluțiile inteligente pentru a le permite oamenilor să locuiască bine împreună.
*Vilă cu 2 apartamente. Horia Creangă, casa Cristea Mateescu, str. Theodor Iliescu, București, 1935 ©Gheorghe Dumitru
În România…
…nu avem prea multe exemple contemporane. De fapt, nici în perioada socialistă nu prea am avut; mai ales după ce au fost dezvoltate sistemele de prefabricare industrială. iar densitatea a devenit o obsesie, modelul a fost, de cele mai multe ori, rezervat pentru blocurile nomenclaturii sau pentru așa-numitele locuințe „cu confort sporit”, construite de obicei cu credit și la un standard mai ridicat.
După 1990, profitul și ocuparea intensivă a terenului au devenit factorii primordiali. Excepțiile țin de obicei de dimensiunea terenului sau de contexte sensibile și de reguli urbanistice ceva mai dure. Am publicat mai multe exemple în revistă și avem și în acest dosar trei exemple din contexte foarte diferite zone; unul e o inserție în inima orașului, celălalt, o reinventare a uneia dintre multele clădiri-problemă construite după 1989, al treilea o densificare în zona centrală extinsă.
Însă ce avem în România este un patrimoniu absolut excepțional de astfel de imobile din perioada 1920–1940 (deși există exemple și mai de dinainte). Merită studiată popularitatea enormă a acestui model. Ea ține cu siguranță de medierea între eficiență și rezerva profundă a majorității societății de atunci față de locuirea colectivă. Eu, unul, cred că e vorba și despre imaginea de vilă și despre posibilitatea de a locui într-o clădire izolată de celelalte, chiar dacă trebuia să îți împarți cerul și curtea.
Unul dintre tipurile cele mai frecvente este acela al locuirii duble sau triple, cu 2–3 apartamente cvasiidentice suprapuse, de obicei construite pentru generația următoare a familiei; o locuire unifamilală multigenerațională, în termenii de azi. Urmează apoi, pe o scară a dimensiunii și complexității, clădirile pentru mai multe familii. Există o enormă varietate și creativitate în rezolvarea locuințelor, astfel încât să fie cât mai multe intrări separate sau măcar paliere proprii pentru fiecare apartament. Spațiile exterioare sunt de tot felul și peste tot, de la grădinile comune la terase private, apoi balcoane, bovindouri, logii. Apartamentele sunt de multe ori și ele foarte diferite, de la veritabile case sub sau peste alte case la locuințe minimale. Uneori trebuie să fii foarte atent pentru a descoperi semnele discrete (multiplele intrări, de exemplu) care să arate că e vorba despre locuire colectivă, și nu despre vile „adevărate”.
Câteva dintre cele mai bune lucrări ale maeștrilor modernismului local – Horia Creangă, Marcel Iancu etc. – fac parte din această categorie. Însă poți descoperi spații fabuloase și lecții de rezolvare impecabile în foarte multe case ale unor arhitecți mai puțin sau deloc cunoscuți.
Va fi un subiect pentru numere viitoare.
*Dosarul complet poate fi citit în ediția de primăvară Zeppelin #161 – disponibilă în librăriile Cărturești, Inmedio și Relay sau poate fi comandată aici, la prețul de librărie (30 RON), căci continuăm să plătim noi costurile de transport pentru toate livrările interne.
Sau, ca să ne ajutăm reciproc și mai tare, puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, care să o includă – aici.
Râmânem aproape, lucrăm ca să vă putem informa și să putem visa împreună.
