Text : Ștefan Ghenciulescu
Ne-a cucerit pe loc și definitiv.
Eram studenți la atelierul anului I, în 1990, prima generație după Revoluție. Desena de te dădea pe spate, înțelegea în profunzime și era înnebunit după arhitectură, avea răbdare și se vedea cât îi place să predea. Discutând cu el, îți dădeai seama de cultura lui extrem de solidă și nu doar în domeniul său. A, și mai era și un om extrem de drăguț, de cald și de respectuos cu noi toți. Impunea fără a fi sever.
Am descoperit mai târziu activitatea lui profesională , desfășurată în cea mai mare parte împreună cu un alt arhitect și profesor remarcabil, Dan Marin. Amândoi făceau parte dintr-o generație ghinionistă, care și-a petrecut primii zece ani de profesie în cea mai neagră perioadă a regimului Ceaușescu. Zeno a mai trecut și prin schimbarea școlii (de la Timișoara – ei, da, Timișoara – la București). În anii ’80 își găsise un refugiu în animație și a realizat câteva filme foarte, foarte bune.
În anii ’90, proiectele pentru biserica din Cimitirul Eroilor Tineri (menționat la concurs) și pentru cea a spitalului Christiana păreau să deschidă o cale subtilă și elegantă pentru o arhitectură eclezială modernă. Din păcate, nu s-au realizat. După cum, într-o primă fază, nici premiul I (ex-aequo) la concursul pentru sediul UAR nu a avut urmări concrete: avea să se construiască mai târziu și într-o variantă urbanistic incompletă.
Zeno a construit puțin; mult prea puțin raportat la talentul său. Cu siguranță că standardele foarte ridicate ale ambilor parteneri și refuzul de a face compromisuri, precum și o serie de împrejurări nefericite au jucat un rol în acest sens.
Nu l-am mai avut niciodată îndrumător după anii I și II; am colaborat la câteva concursuri, și am avut prilejul de a îi urmări activitatea din continuare. A lucrat timp de mai mulți ani ca asistent la atelierul tatălului meu, Corneliu Ghenciulescu. Nu pot eu comenta această colaborare – știu însă că tatăl meu a fost foarte fericit de ea, și sunt foști studenți, azi prieteni, care își aduc aminte cu bucurie de îndrumarea lor. După cum, în ultimii cca. 20 de ani, Zeno a fost cu siguranță unul dintre cei mai deschiși, valoroși și iubiți profesori de la Mincu.
După ce a avansat într-o primă perioadă foarte lent, a cunoscut o perioadă în care a parcurs rapid treptele didactice apoi și mai rapid o succesiune de posturi de conducere, de la cancelar la decan și la rector. A făcut enorm pentru Școala de care era extrem de atașat, și și-a concentrat la un moment dat întreaga activitate în acest sens. Am impresia că l-a și costat mult. Uzura și sacrificiile pot fi teribile în astfel de posturi, iar succesele se împart și nu sunt întotdeauna vizibile. Sutele de reacții care au curs imediat după aflarea veștii stingerii sale din viață arată însă cât de mult a însemnat el pentru generații de studenții – dar și pentru colegii lui din Școală, Uniune, Ordin……
Un gentleman și-a luat rămas bun și a ieșit din cameră.
Surse foto
sus: Portret, www.uauim.ro
jos: Sediul UAR, Piața Revoluției. © Radu Igaszag
*
„Eu pot să depun mărturie despre atelierul la care era împreună cu Corneliu Ghenciulescu: era un adevărat mentor, ne incuraja să visăm/ inovăm. Lucrul cu el mi-a dat aripi și încredere… Și mai avea un fel de a fi, foarte subtil, te făcea să depui cel mai serios efort pentru un proiect, cu bucurie, fără să impună ceva. O bucurie de profesor, de om! Ne va lipsi!“ – Letiția Barbuica
„Un om decent, vertical și cald. A plecat la fel de decent. A făcut animație mult timp, pentru a nu-și vinde sufletul când arhitectură nu se făcea. În 2010 a primit premiul Anim’est pentru întreaga carieră.“ – Constanța Dohotaru
„Îi datorez starea de bine pe care a creat-o în școală atâta timp cât a fost decan și rector. Starea de bine pe care o creează un om de calitate!“ – Magda Teodorescu
