Text : Ștefan Ghenciulescu
Sunt destul de bătrân ca să fi apucat aproape 18 de regim comunist, așa că am amintiri solide despre „party-urile cu contribuție” (cineva dădea casa, ceilalți veneau cu mâncarea și băutura). De ieșit nu aveai unde, muzica ascultată era, în bună parte, interzisă. Așa că ieșeai în oraș la cineva în casă.
Vă sună ceva cunoscut, privind ziua de azi ? E plin net-ul de petrecerile tinerilor iranieni, care se întâlnesc în secret doar ca să poarte haine occidentale și să danseze după muzica din vest. În societățile totalitare, spațiul public este cel al autorității, al controlului. Ca reacție, exprimarea liberă, viața publică liber-consimțită, cea în grupurile familiale, de prieteni etc. are tendința de a se refugia în spațiul domestic. Ne e vorba doar de petreceri, ci și de artă, discuții despre politică, filozofie, despre ascultatul „posturilor dușmănoase”.
Astăzi, combinația dintre lipsa de resurse și cea de spații pentru cultura independentă și, de fapt, în continuare, lipsa de spațiu public veritabil (din cu totul alte motive, ce țin de ultra-individualism și nu de control totalitar), duce la noi ipostaze ale culturii de apartament, prin inițiativele independente ce își desfășoară activitatea în case vechi sau în apartamente. Spectacolele pentru zece oameni în „lorgean theatre”/apartamentul lui Jean Lorin Sterian sunt, desigur, o expresie a problemelor uriașe ale scenei independente, dar și un simbol al unei vitalități urbane care își face loc, exploatează resurse și colonizează orașul dinspre privat către public.
Între 1985 şi 1988, în perioada în care regimul lui Nicolae Ceauşescu ajunsese la paroxism, artiştii Lia şi Dan Perjovschi au locuit la Oradea, într‑un apartament confort 2, devenit „gazda a tot felul de întâlniri cu artişti, scriitori sau oameni din teatru, dar şi spaţiu pentru proiectele proprii de artă. Întâlnirile au pus baza a ceea ce mai târziu se va numi Arhiva de artă contemporană (AAC), proiectul Liei care a folosit atelierul nostru din Bucureşti ca spaţiu de dezbatere între 1990 şi 2007”. (Dan Perjovschi)
Proba somnului (1988) şi Anulare (1989) sunt acţiuni ale Liei Perjovschi care transformă în scenă (dar o scenă în care singurul spectator este aparatul foto) spaţiul protejat, dar şi apăsător al apartamentului. În Proba somnului, corpul artistei devine un fond pentru un scris misterios. În Anulare, pentru care Lia Perjovschi s‑a lăsat legată de către soţul său, dispare nu doar personalitatea, ci şi orice posibilitate de mişcare – o lucrare foarte clar legată de contextul hidos al epocii.
Mere roşii a fost o instalaţie gândită de Dan Perjovschi: drept cadou pentru soţia sa. Apartamentul a fost împachetat in hârtie pe care Dan a desenat şi scris. Aşa cum povestesc cei doi, instalaţia s‑a transformat în acţiune, deoarece apartamentul a rămas şi a fost locuit aşa timp de 2 săptămâni.
Mulțumiri
Tuturor celor care ne-au trimis imagini și alte informații. Cei care nu sunt menționați aici, au preferat să rămână anonimi.