Cutia cu articole

Despre adăpost, regăsire, și o acoperire provizorie a bisericii de lemn din Crivina de sus

La Crivina de sus, în Banat, o pătură suspendată protejează şi ascunde pentru o vreme privirilor, în vederea restaurării, bisericuţa de lemn veche de peste 300 de ani.

Text: Nicoleta Mușat, Vladimir Obradovici
Foto: Ovidiu Micșa, Vladimir Obradovici

În urmă cu vreo patru ani, pe când încă făceam teren prin Ucraina, am învăţat de la informatorii mei că acoperişul nu e întotdeauna făcut din ţiglă, şiţă sau stuf.

Acolo oamenii vorbeau despre acoperiş pe un ton concomitent encomiastic şi ireverenţios, cu o notă de ironie, nu suficient de subtilă. După iscodiri la fel de lipsite de subtilitate, am descoperit că acoperişul era şeful (nu dezvolt aici poveşti cu racheţi şi reţele mai puţin ortodoxe), cel care — în urma diferitelor servicii — îţi oferea protecţie în faţa altor… şefi.

Un fel de înveliş uman care te ajuta să răzbaţi prin Ucraina tranziţională, mai vulnerabilă, mai periculoasă şi cu o democraţie mai fragilă decât a avut România. Nu contează aici şi acum ce anume se tranzacţiona în schimbul oferirii de acoperiş.

Important mi se pare în acest moment sensul foarte concret pe care îl ofereau oamenii unui cuvânt care, în româna literară, desemnează partea de deasupra a unei clădiri, care, desigur, protejează clădirea. În româna vorbită în Ucraina însă, acoperişul nu era doar o parte neînsufleţită a unei clădiri, ci era un corp care asigura protecţie de deasupra, care te ajuta să fii invulnerabil, sub pavăza căruia puteai să te dezvolţi. Oamenii erau acoperişul.

 

de sus -foto Vladimir Obradovici Crivina de sus

Personajul romanului lui Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita (Ed Paralela 45), Ştefan Gliga, arhitect, are o răbufnire la un moment dat, legată de raportul aparenţe—esenţe: „… adus la disperare de jungla asta de coji luxuriante, răzbătând mereu prin izul amar al scoarţei jupuite, chinuit de dorinţa de a vedea odată şi‑odată miezul lucrurilor, the heart of the matter, inima materiei căutate de atomişti şi teozofi, chinuit totodată de aprehensiunea că acea clipă va fi o cruntă deziluzie. Nu era mai bine să fi abandonat odată pentru totdeauna aceste pretenţii nesăbuite? Nu era mai bine să rămână aici, la suprafaţa a ceea ce cunoaştem, mulţumindu‑se să pipăie pielea sclipitoare a lucrurilor? Nu e mai bine aşa?” Miza autorului nu e să scrie despre arhitecţi şi tribulaţiile lor, cât să experimenteze la nivel textual, interesat fiind de structurile intertextuale. Totuşi, textul oferă şi interpretări la acest nivel. Mereu în căutarea miezului, cel care se ocupă mai ales de învelişuri, coji, structuri externe, acoperişuri, este sortit unei resemnări. Căutarea esenţei îl duce, de fapt, la descoperirea aparenţei, dacă nu chiar mai departe. De ce nu ar trebui valorizată şi aceasta din urmă, aşa cum valorizăm conţinutul/miezul? Aflaţi în permanentă relaţie cu aparenţele, cu acoperişurile şi învelişurile, arhitecţii sunt, poate, mai aproape de esenţe decât teozofii…

sectiune

Într‑un volum publicat prin anii ’80 (Thousand Plateaus.Capitalism and Schizophrenia), Gilles Deleuze dezvoltă, alături de Felix Guatari, teoria rizomului, o structură heterarhică, existentă în afara oricăror clasificări, fără subiect sau obiect, sau, cum îl numesc ei, o multiplicitate. Nonatribuibil (rizomul nu este un atribut), nonbinar (acţiunile nu sunt A şi nonA, ci şi A şi nonA) şi construit pe orizontală, rizomul este, parţial, un corp fără organe (în aceeaşi măsură fiind şi o asamblare) — adică un înveliş (?), caracterizat de multiplicitatea conexiunilor, eterogenism, capacitatea de regenerare, cartografiere şi decalcomanie. Nu insist pe fiecare dintre trăsături, acesta nefiind scopul prezentului articol.

 

03_VO_DSC_0032

Asemenea rizomului, un proiect de restaurare stă prin sine însuşi, fiind construit pe criteriul multiplicităţilor interrelaţionate, existând din interior spre în afară, care ne face să ne întrebăm ce anume poate deveni (nu ce este! Proiectul este în devenire, nu fiinţează; el cunoaşte transformări şi adaptări), lipsit de rădăcini (deci adaptabil transformărilor pe care le suferă obiectul supus restaurării). Este asemenea rizomului, un corp fără organe? Un înveliş?

 

santier -foto Vladimir Obradovici Crivina de sus -1

La propriu, proiectul pe care îl vom detalia în cele ce urmează este un înveliş. Demersul de restaurare începe cu o învăluire (mai concret spus o acoperire), o ocultare, de fapt, de ochi neavizaţi a obiectului ce urmează a fi restaurat, pentru ca pe parcurs acesta să fie devoalat (redat, de fapt, comunităţii căreia îi aparţine).

 

foto Vladimir Obradovici Crivina de sus - montaj

Dezvăluirea nu înseamnă doar – cu sens denotativ – descoperire în faţa ochilor, ci un tip de descoperire care face ca obiectul restaurant să fie regăsit, re‑cunoscut, re‑actualizat şi – în caz fericit – re‑apropriat de oameni. El va deveni din străin cunoscut, familiar, acceptat.

Proiectul fără început şi sfârşit Biserici înlemnite îşi propune acest lucru. Nu doar să îi facă pe oameni să re‑cunoască, ci să accepte şi asume propriul patrimoniu.
Echipa Biserici înlemnite a crescut organic, odată cu proiectul care s‑a născut dintr‑un alt demers, cel al studierii cimitirelor din Banat, proiect al AsoP (Asociaţia peisagiştilor din România), finanţat prin AFCN (Administrarea Fondului Cultural Naţional). Astfel, în 2013, odată cu studierea cimitirelor ortodoxe, a fost ales ca studio de caz satul Crivina de Sus, cu scopul înţelegerii interdisciplinare a contextului social, cultural, spaţial şi simbolic prin care oamenii construiesc peisajul cultural.

 

06_VO

În urma primului atelier de vară cu studenţi şi invitaţi din diferite domenii conexe studiului nostru au rezultat şi propuneri concrete şi intervenţii practice în peisaj, care au continuat în 2014 şi 2015. Prioritatea demersului este, dincolo de abordarea teoretică, protejarea şi restaurarea bisericii de lemn monument, cu hramul Sf. Cuvioasă Paraschieva, considerată cea mai veche biserică de lemn din Banat (sf. sec. XVII).

 

07_OM_02-DSC_9924

Astfel echipa interdisciplinară şi‑a îndreptat efortul în mare parte în această direcţie având ca strategie două etape: protejarea monumentului şi studierea interdisciplinară, respectiv întocmirea unui proiect complet de restaurare.

Prima etapă s‑a finalizat la sfârşitul anului 2015 printr‑un eşafodaj de protecţie care corespunde punctual temelor‑program formulate de către noi: să nu fie nevoie de fundaţii de BA pentru a nu interveni ireversibil asupra cimitirului din jurul bisericii, să fie uşor montabilă şi demontabilă pentru a putea fi utilizată pentru a proteja alte monumente după finalizarea proiectului, gabaritul acesteia să permită atât lucrul viitoarei echipe de restaurare între cele două coji, cât şi protejarea celor mai multe biserici de lemn din zonă (pentru care s‑au studiat RLV‑ele acestora).

 

foto Ovidiu Micsa

De asemenea, a contat cel mai mic cost al unui sistem structural, pentru care s‑a studiat un eşafodaj clasic din lemn, o structură de lemn modulară cu noduri metalice, o structură metalică acoperită cu o membrană şi o structură metalică suport pentru o membrană tensionată. Structura tensionată pe fundaţii metalice înşurubate a răspuns cel mai bine acestei nevoi ţinând cont că va trebui mutată de cel puţin încă de două ori pentru a fi irevocabil sustenabilă.

 08_OM_DSC_2476

După o perioadă poate prea lungă (un an şi jumătate) în care ne‑am încăpăţânat să strângem o echipă de voluntari şi fonduri pentru realizarea structurii, în cele din urmă, cu ajutorul Mitropoliei Banatului şi binecuvântarea Î.P.S. Ioan Selejan s‑a reuşit ridicarea structurii tensionate prin care se iniţiază procesul de restaurare. Paradoxal, biserica din Crivina de Sus a fost învelită de membrană pentru a‑i oferi timp să se lase cunoscută şi, nu în ultimul rând, prin
această manieră, proiectul Biserici înlemnite atrage atenţia asupra faptului că, înainte de orice, monumentele trebuie învăluite cu grijă şi cunoaştere, nu doar cu textile tensionate.

 

01_OM_DSC_2364

Echipa de proiectare şi management al eşafodajului
Proiect arhitectură şi management: Vladimir Obradovici
Proiectul structurii metalice şi al fundaţiilor: Cornel Farcaş
Proiectul, execuţia şi montajul membranei tensionate: Dragoş Dumitrescu
Management proiect: Alexandru Ciobotă
Echipa proiectului de restaurare:Vladimir Obradovici, Diana Belci, Bogdan Gogoci, Ioana Hariga, Diana Avrămică, T.O. Gheorghiu (arhitecţi), Cornel Farcaş (inginer), Livia Bucşa (biolog), Ioana Rus (istoric de artă), Istvan Botar (arheolog), Alexandru Ciobotă, Raluca Rusu, Andrei Condoroş, Alina Adăscăliţei (peisagişti), Nicoleta Muşat (antropolog), Sorin Silaghi, Roxana Călugăru, Szilveszter Szavui, Cătălin Ponta, Milena Popa, Raul Cioabă, Simona Şerbănescu, Mihai Moldovan, Karla Kovacs, Zsolt Gondos, Mihaela Ionete (studenţi arhitecţi)