Cutia cu articole

România la Bienala de la Veneția 2016. Interviu cu arhitectul Tiberiu Bucșa

Întrebări: Ștefan Ghenciulescu
Imagini: echipa proiectului

Selfie Automaton și Menajeria Dorințelor” este primul proiect românesc pentru Bienala de Arhitectură care nu se referă în mod direct la România și nici la arhitectură. De fapt însă, arhitectura este cumva acolo, prin oamenii care o fac sau o utilizează. O serie de instalații low-tech (sau, pe alocuri, chiar steampunk) cuceresc pavilionul din Giardini, galeria ICR din centrul orașului, una dintre ele urmând chiar a se plimba pe stradă. Ouă de aur, comisii, oglinzi false, peștișori fermecați, hore, spectatorul ca actor indispensabil într-un joc serios despre stereotipuri și responsabilitate. Juriul a apreciat că „expoziția oferă o oglindă a societății și ridică o serie de întrebări, care îndeamnă la introspecție.”

Am pus mai jos o parte dintre planșele proiectului de concurs, împreună cu o scurtă discuție cu arhitectul Tiberiu Bucșa, coautor și coordonator.

Atenție! Citiți cu atenție legendele din interiorul planșelor (clic pe imagini pt. zoom)! Sunt indispensabile înțelegerii proiectului.

 

Ștefan Ghenciulescu: Am auzit până acum de bine despre proiectul vostru – că e proaspăt, că e salutară ieșirea din obsesia noilor tehnologii și din discursul limitat la profesie. Dar, evident, am auzit și de rău. Întreabă lumea: de ce mergem la Bienala cu jucării? Care e legătura cu România a pavilionului? Şi care e legătura cu arhitectura?
Tiberiu Bucșa: La un moment dat, chiar ne gândeam la o posibilă întrebare: „Care ar fi până la urmă arhitectul, dintre toate personajele instalațiilor? Cel care înfulecă? Cel care dansează în cerc? Sau cel care dă cu pumnul în masă? Care dintre stereotipuri ni se potrivește?

 

01_A_01_m giardinni 100

Serios vorbind, instalaţiile sau „jucăriile” au mai curând legătura cu arhitectul decât cu arhitectura. Şi ridică o problemă de poziţionare, dar şi de rol. Suntem dispensabili sau indispensabili? Păpușilor li se adaugă vizitatorul, a cărui poziție este banală, dar indispensabilă, pentru că ajută la funcționarea mecanismului.

În ceea ce privește lipsa de caracter național, am o poveste picantă. Stathis Markopoulos, păpușarul nostru, este grec. Și asta a fost prima lui întrebare: „Ce e românesc în spectacolul ăsta? ” Nimic în mod exclusiv, sau chiar particular. Sunt însă și probleme românești și ne privesc foarte tare. Cred că e greu și riscant să îngrădești teme „naționale”.  Până şi despre  mici, sarmalele, berze şi societatea civilă e greu de spus dacă sunt româneşti sau din totdeauna.

 

03_A_02_m Masa lunga det

Ne-a interesat însă foarte mult raportul între ceea ce suntem mereu tentaţi să denumim „ei” şi fiecare dintre noi, în particular. Pentru că „ei” suportă mereu toate defectele, iar noi rămânem feriţi, de partea cealaltă a mesei.

Ș.G.: V-a fost frică de faptul că ideea păpușilor va duce foarte repede la clișeul manipulării? Cu toate conotațiile aferente…
T.B.: Era inevitabil, chiar ne-am jucat cu asta. Dar cine sunt manipulatorii? De obicei, la marionete lucrurile sunt clare: există cel care mişcă sforile, deasupra sau în fundal, şi marioneta, pe de altă parte. Păpuşarul decide mişcările. De aceea și funcționează clișeul. În cazul automatelor noastre, mişcările sunt predefinite. Acţiunea vizitatorului e mai curând de participare, de dinam. Cumva, tu le manipulezi. Sigur, și ele te manipulează, te şi păcălesc uneori (ca la oglinda falsă, ce nu oglindește un acvariu, ci desparte două acvarii (aproape) identice.

 

02_A_04_m Masa 7

 

Singurul automat în care rezultatul nu este clar definit cu surprize e cel cu găina de aur. Acolo, chiar vor fi 6 „norocoşi” (unul pe lună), care vor primi câte un ou de aur. Dar, de fapt, sunt norocoşi predefiniţi, iar oul de aur va fi fals.

Ș.G.: Juriul a apreciat reînvierea unor tehnologii tradiționale. Vedeţi proiectul vostru şi drept o critică a celor actuale? Sau a obsesiei sociale cu ele? Dacă cineva ar zice că e un proiect conservator, v-aţi enerva?
T.B.: Nu e o reînviere, cutiuţele muzicale cu balerina nu au încetat să existe nici un moment. Dar se poate spune că e un test: în ce măsură o tehnologie învechită e încă suficientă pentru a exprima ceva? Nu vedem proiectul ca pe o critică, ci drept o căutare, o încercare de definire a rolului instrumentelor. Nu cred că este un proiect conservator, ci mai curând unul provocator. Şi nu e nici o jucărie, ci un spectacol.

05_A_07_m nomad 3

 

Poate că, din punctul de vedere al tradiției și noilor tehnologii, ar merita să ne uităm la instalația cu selfie-ul. Există mereu un fundal, mai larg sau mai îngust, dar decis de vizitator, cel care devine în același timp protagonist şi arbitru, şi fotograf.

 

04_A_05_m Bicicleta det

 

Ș.G.: Poate vorbim puțin şi despre mediul arhitectural… ca facilitator al acestor interacţiuni. Mă gândesc şi la felul în care instalațiile în funcție de loc diferă – Giardini, ICR, pe strada…
T.B.: „Teatrul mobil” e un instrument clasic al cerșitului nobil. Are, de obicei, un om, o cutiuţă muzicală şi o maimuţă dresată. Există dintotdeauna. Noi nu avem maimuţă, dar avem o scenă în miniatură, un spectacol de câteva secunde. La un moment dat, ne gândeam chiar să cerşim cu el, în loc să căutăm sponsori. Veneţia e potrivită pentru aşa ceva. Cu chitanţă, bineînţeles. Instalația a apărut mai curând sub presiunea nevoii de „promovare” pe care o cer toate formularele de „proiecte culturale”. Dar a ajuns printre preferatele noastre.

 

06_B_02_m icr perspectiva

Găina cu ouă de aur şi peştişorul care îndeplineşte dorinţe s-au tot plimbat între pavilionul mare din Giardini şi Institutul Cultural. În final, am hotărât că ideea unei menajerii de animale fantastice se potrivea cel mai bine pentru publicul larg. Ca şi cea de loterie; într-o formulă de oglindă infinită – parc de distracţii – şi în contextul unui fals boutique. Dar întrebarea e aceeaşi. Cum ne poziţionăm în funcţie de ce ne dorim? Şi la urma urmei ce ne dorim?

La Giardini a rămas, în trei ipostaze, întrebarea fără răspuns predefinit, cu care am început. Care e arhitectul dintre toate acele personaje? La care se adaugă întrebările despre personajele lipsă și despre ce face personajul care se plimbă pe sârmă. Asta însă rămâne o surpriză, până la Veneția. 

A_03_m foto 14

 

Autorii proiectului (în fotografie, de la stânga la dreapta):

Tiberiu Bucșa, Gal Orsolya, Stathis Markopoulos, Adrian Aramă, Oana Matei, Andrei Durloi

Autorii proiectului - Tiberiu Bucsa -Gal Orsolya - Stathis Markopoulos - Adrian Arama - Oana Matei - Andrei Durloi

 

* Citiți și Participarea României @ Biennale Architettura 2016

** Vă reamintim și interviurile noastre cu reprezentanții echipelor celor două pavilioane românești de la ediția anterioară, aici: România la Bienala de la Veneția 2014