egger

Cutia cu articole

Poveşti din Bucureşti‑Sud. #1 Rahova / Antiaeriană

_03_g6i0114

Text: Mihai Duţescu
Foto: Andrei Mărgulescu

Am 37 de ani şi m‑am născut în judeţul Teleorman, în Alexandria. Alexandria e un oraş de vreo 50.000 de locuitori situat la sud de Bucureşti; se face cam o oră pe şosea în zilele obişnuite, când nu se taie porcii la ţară sau nu e pomenirea morţilor, primăvara sau toamna.

Chiar dacă sub o formă sau alta mai ajunsesem în Bucureşti şi înainte de ’89, primele mele contacte conştiente cu oraşul ăsta au fost imediat după Revoluţie. Atunci, în primele zile din ianuarie ’90, fără ca eu şi sora mea să înţelegem prea multe, tata şi mama ne‑au luat cu maşina de la ţară, unde ne petreceam vacanţa de iarnă, şi‑am mers toţi patru la Bucureşti. Odată ajunşi, am făcut ce era de făcut – am bifat o vizită la Cimitirul Eroilor, lumânări la zidul de la Facultatea de Arhitectură, vizită la Casa Poporului – un fel de program, cu nimic diferit de automatismele şi ritualurile cu care fuseserăm obişnuiţi în toţi anii de dinainte. De atunci datează primele mele amintiri reale şi coerente despre Bucureşti: un drum de aproape două ore prin viscol şi ger, pentru a ajunge într‑un oraş gol, pustiit. Apoi, în ciuda frigului şi a dezolării, îmi amintesc entuziasmul alor mei; erau totuşi tineri, aveau 33 de ani. În sfârşit, o Dacia roşie oprită în mijlocul unui imens câmp alb – eu şi surioara mea, pe bancheta din spate, privind Casa Poporului printr‑un geam aburit, încotoşmănaţi în nişte paltonaşe triste şi cu căciulile alea ruseşti monstruoase pe cap, pe care le purtam cu veneraţie şi de care aveam grijă să nu cumva să le pierdem, să le uităm prin bancă, la şcoală, căci costaseră o groază de bani.

A urmat după asta ceva mult mai concret şi isteric: reîmproprietărirea cu terenuri agricole şi munca la ţară, când, la începutul anilor ’90, în vacanţele de vară veneam cu tataie cu marfă la piaţă; veneam prin Rahova şi de obicei ne opream la Unirii şi vindeam de obicei pepeni. Dar am vândut şi ceapă, şi morcovi, am vândut până şi mături – şi în afară de Piaţa Unirii, am fost şi la Matache, şi la 1 Mai, şi am dormit sub tarabe prin Amzei sau Gorjului. Anii aceia şi Bucureştiul din anii aceia au reprezentat pentru mine un fel de teaser pentru anii demenţi de mai târziu, cu Văcăroiu şi mai apoi Ciorbea în fruntea guvernelor, cu inflaţie şi batjocură şi tensiuni duium – când am crescut şi m‑am hotărât să dau la Arhitectură.

 

_g6i9924

Aşa că au urmat vreo trei ani cu meditaţii săptămânale la desen, cu navetă la Bucureşti, spre exasperarea părinţilor. Atunci Bucureştiul pentru mine a însemnat, într‑o proporţie covârşitoare, cartierul Rahova. Acolo mă lăsa autobuzul, de acolo luam tramvaiul 32 spre Unirii, tot acolo mă întorceam şi, dacă pierdeam autobuzul de seară, trebuia să fac cu mâna la vreo ocazie. La început nu dezvoltasem încă nici un fel de sentimente faţă de Rahova, era doar o familiaritate seacă, funcţională, dar pe măsură ce ruptura mea de oraşul natal şi transferul la facultate în Bucureşti se apropiau, Rahova începea să devină ceea ce de fapt şi este, mai mult sau mai puţin: o poartă de intrare spre o lume nouă şi fascinantă, primul contact cu Oraşul, pentru toţi cei ca mine.

 

01_g6i9937

Am intrat deci la facultatea mult‑visată şi a trebuit să locuiesc în Tei, dar, cum s‑ar zice, o parte din inima mea a rămas în continuare în Rahova. Prin Rahova treceam cam o dată pe săptămână, fie că voiam sau nu; dacă nu plecam în weekend la Alexandria, cel puţin pentru un pachet cu mâncare de acasă, şi tot trebuia să dau o fugă din Tei până în autogară.

N‑am scăpat de Rahova nici la sfârşitul facultăţii, când, după ce tatăl meu a murit, mama şi‑a găsit nişte resurse interioare nebănuite şi s‑a angajat la un credit ipotecar, ca să ne ia nouă, mie şi soră‑mii, un apartament într‑un bloc curat, luminos, vizavi de liceul Bolintineanu. Cu preţul acelui apartament putea să ia o garsonieră în alte cartiere considerate mai bune; aşa că, până la urmă, de ce nu Rahova? Mai ales că îi era şi ei mai simplu să ne viziteze, venind din Alexandria: cobora din autobuz la intrarea în Bucureşti, lua 32‑ul şi, după 4–5 staţii, gata.

În apartamentul ăsta între timp s‑a mutat ea; a plecat definitiv din Alexandria şi‑a venit mai aproape de noi, să‑şi crească nepoţii – asta pentru că între timp şi eu, şi soră‑mea am făcut o groază de alte chestii specifice cumva adulţilor middle class wannabe din Europa de Est, printre care şi copii.

 

02_g6i0036

Spre deosebire de sora mea, eu, chiar după ce m‑am mutat din apartamentul în care stă acum mama, am rămas fidel zonei: mi‑am făcut o casă undeva la limita de vest a cartierului, unde Rahova se învecinează cu Drumul Taberei, separate fiind de Şoseaua Antiaeriană şi de unitatea militară cu acelaşi nume. Chiar dacă într‑o transformare continuă, există acolo o enclavă bine conservată din vechea mahala a comunei Lupeasca, după cum se numea în anii ’30, şi care a avut norocul să rămână nedemolată, în condiţiile în care în Rahova se lucra la foc continuu la blocuri în anii ’80. Norocul pare să‑i fi venit din faptul că pe o stradă cu nume cel puţin haios de aici, pe Moş Adam, locuia – oare încă mai locuieşte? – sora lui Ceauşescu, la o vilă cu etaj, singura de altfel de pe toată strada la vremea aceea. La ea şi la soţul ei, gestionar la cârciuma de peste drum, din Piaţa 13 Septembrie, mergeai dacă aveai nevoie de carne de porc, de alcool sau de autorizaţii de ARO; din ce povestesc vecinii, lucrurile se petreceau cam ca‑n Secretul lui Bachus.

Din punct de vedere tehnic, să spunem, bucăţica asta de cartier se defineşte printr‑un fel de monotonie nederanjantă: un şir lung de străzi transversale, între cele două artere mai mari – Şoseaua Antiaeriană şi str. Mărgeanului – cu terenuri minuscule, parcelate aproximativ după aceeaşi logică, şi case majoritatea parter, complet lipsite de valenţe culturale, dar vii, foarte vii, rezultate strict din raţiunile traiului celor care le locuiesc, din transformările structurilor familiale, din nevoile lor directe.

 

06_g6i9981

 

Păstrând proporţiile, mie îmi aminteşte pe undeva de un proiect olandez celebru, Borneo‑Sporenburg: o schemă cu densitate medie, obţinută din parcele foarte mici şi aproape identice, întrerupte ici‑colo de mari gesturi, mari repere la scară macrourbană – turnuri, blocuri‑dală, spaţii comunitare.

 

08_g6i0067

În Antiaeriană spaţii comunitare nu sunt, iar marile gesturi care întrerup monotonia parcelarului sunt nişte şcoli, grădiniţe şi cămine ale unităţii militare, alături de câteva palate cu turle, ori de blocurile recente, care au început să răsară printre case, forţând limitele urbanistice ale terenurilor, mansarda, înălţimea, retragerile.

 

_g6i9971

Chiar dacă nu există blocuri comuniste în Antiaeriană, zona asta are destule în comun cu Rahova şi în general cu tot sudul Bucureştiului şi cu sudul sudului Bucureştiului. În primul rând, oamenii – după cum spune soţia mea, pe care destinul a adus‑o aici, deşi s‑a născut şi a crescut într‑un cartier un pic mai aerisit al Capitalei– deci „în primul rând, oamenii”. Asta pentru că într‑adevăr oamenii din Rahova se diferenţiază de restul bucureştenilor prin procentajul destul de ridicat de băieţi şi fete din Teleorman care, ca şi mine, familiarizaţi de voie, de nevoie cu cartierul, pregătiţi aşadar psihologic câţiva ani la rând, ajung să‑l accepte şi se mută aici – şi trăiesc în continuare cam ca la Teleorman, să zicem – aceleaşi ritmuri, aceleaşi repere, cu avantajul că au totuşi mai multe resurse la dispoziţie, mall‑uri şi alte minuni. Mai sunt şi cei din Giurgiu care ajung să trăiască aici, Giurgiu fiind tot un fel de Teleorman, dar mai emancipat, dată fiind proximitatea frumosului oraş bulgăresc Ruse.

 

05_g6i0056

Îmi place să cred că există şi persoane născute în judeţul Olt care, de asemenea, trăiesc alături de noi, ceilalţi, în Rahova; băieţi şi fete din Slatina, Drăgăneşti, Caracal, Corabia sau din satele învecinate.

În fine, am vecini care încă păstrează accentul şi anumite structuri lexicale specifice Moldovei profunde, sau alţii care încă păstrează numerele de Brăila la maşinile lor. În fine ar mai fi şi cei cu maşini de Bulgaria, vecini de‑ai mei; băieţi de treabă, altfel.

 

07_g6i0085

N‑aş pleca din Antiaeriană decât pentru ceva în mod substantial mai bun – poate pentru o casă cu grădină, pe o străduţă ascunsă din Centru –, iar singurele lipsuri pe care le resimt ar fi o staţie de metrou, un parc şi eventual mai multă varietate stilistică atunci când vine vorba de muzica pe care o ascultă vecinii. În rest, în ceea ce mă priveşte, totul e aproape perfect aici, în contextual aproape ostil al Bucureştiului de astăzi.

09_g6i9956

*Acest text este primul dintr-o serie de narațiuni despre partea de sud a Bucureștiului – contribuția mea personală la proiectul Actopolis.   
Fiecare poveste documentează un cartier, concentrându-se pe un aspect specific al acestuia. Sunt povești despre spații dar întotdeauna și despre oamenii care folosesc, locuiesc și transformă aceste spații. Locuiesc în această parte a orașului. O iubesc și o urăsc în aceeași măsură, și, ca architect și scriitor, cred că îi pot înțelege și uneori chiar anticipa transformările.

Fotografiile precise, poetice și empatice ale lui Andrei Mărgulescu nu doar însoțesc textele, ci compun un discurs vizual propriu despre locuri și oameni.

Autori: