Nicolae Comănescu – Ordeful, Mezanplasul și Harneala

de vineri, 20 nov, ora 19, la H`art Appendix, Calea Victoriei 91-93, București

Artist: Nicolae Comănescu / Curator: Ioana Marinescu / Foto: Claudiu Ciprian Popa

Mulțumiri: Bar A1, Bar Harley, Bodega „La Mahala”, J’ai Bistro, Manasia Bar, Niște domni și fiii, Ota, The Embassy – Hanul cu Tei, Restaurant Zeitlos din Mönchengladbach

Ordeful, mezanplasul și harneala
Text: Ioana Marinescu

Multă vreme revoluția nu a fost un subiect pentru arta lui Nicolae Comănescu. Cât era student subiecte nu erau nici porcul, nici zgâții mă-tii dă’ fluture și în nici un caz pornășagurile, pe care el și alți artiști români s-au străduit să le bifeze imediat ce au ieșit de pe băncile școlii. Și revoluția a rămas un non-subiect multă vreme dup-aia. I se părea nepotrivit să vorbească în arta lui despre ce strigase în Piața Universității cu o seară înainte, sau să arate cum l-au fugărit jandarmii pe străduțe până la școală.

Ocazii pentru Comănescu Nicolae să protesteze ca persoană particulară au fost destule. Prima dată era în Brașov în ’87. A nimerit în timpul revoltei muncitorilor de la fabricile Tractorul și Steagul Roșu. Nicolae ieșise să ducă gunoiul, dar a plecat cu manifestanții și s-a întors abia seara târziu. Avea 17 ani proaspăt-împliniți și nu mai văzuse așa ceva nici măcar în filme. O mare de oameni cu steaguri, care urlau ca la fotbal. La început a crezut că vin de la meci. Dar atmosfera avea ceva ciudat. Nici manifestație oficială nu părea. Erau muncitori care agitau steagurile comuniste, dar nu aveau curajul să strige contra partidului. Urlau cu furie: „Jos hoții”.

În ’89 Comănescu servea ca militar în armată. Când a venit Revoluția, în decembrie, mai avea doar două luni până la liberare. În doar câteva zile de la declanșarea situației de urgență, prin mintea lui au trecut o groază de scenarii: acțiune, thriller, horror și cred că totul s-a terminat cu un mare mister. Întâi a sunat alarma și toți în jur s-au pregătit pentru o situație care prevestea războiul. Unitatea lui s-a pus în mișcare. Apoi au aflat că e o revoltă internă și că ar putea fi mobilizați în Timișoara. De aici începe horror-ul: Comănescu își închipuie cum o să fie trimis să omoare civili. Cum în spatele său o să fie cineva cu un glonț pentru ceafa lui, dacă nu se supune ordinelor. Își spune că va nesocoti comanda, va trage în securist și împreună cu ceilalți militari vor fugi în Serbia să se salveze. Planul nu se concretizează pentru că ordinele se schimbă și războiul civil se anulează: vor săpa șanțuri și se vor lupta cu teroriștii pe aeroport. O noapte întreagă, el și cu trupa lui, mitraliază fără o țintă precisă. Din față nu se vede decât un gard de beton. Nici nu se prind că teroriștii-ninja trag și ei. Abia dimineața văd gloanțele înfipte în brazii din spatele lor. Iar cartușele pe care le găsesc nu seamănă cu armamentul din dotare…

În anii nouăzeci Comănescu era într-o excursie la Moscova. Chiar în zilele în care avea loc puciul din August 1991. Când tabăra lui Boris Elțin se pregătea să se baricadeze în clădirea Parlamentului, Nicolae și cu alți prieteni români s-au oferit să participe alături de rezistență. Li s-a dat doar un teanc cu declarația lui Elțin, pe care să-l împartă prin oraș. Au fost refuzați politicos să se implice mai mult și îndrumați să se întoarcă acasă fără să-și frângă gâtul în țări străine. Nicolae nici măcar nu a văzut în direct poza glorioasă a lui Elțin pe tanc.

Și asta pentru că Revoluția, oricare ar fi fost ea, nu a înregistrat-o din primele rânduri, ci de undeva din laterală, dintr-un punct sigur de observație. Revoluția s-a transformat în subiect pentru Comănescu, în fața televizorului, departe de contactul cu piața, revoluționarii și jandarmii. Se întâmpla în 2011, ca reacție la violențele împotriva protestatarilor din Grecia. Când printre altele, a fost omorât un copil. Ca un seismograf, Comănescu a descărcat toată ura și frustrarea într-o gravură pe care a arătat-o doar prietenilor. Era în anul în care pregătea expoziția de la MNAC, alături de Ruxandra Balaci.

Și totuși. Cum să transformi Revoluția în subiect? Una e să strigi pe sub glugă la proteste. Să te duci acasă și faci spume, la prieteni, pe Facebook. Și alta să o spui subtil, din vârful buzelor pe pereții expoziției. Nu merge. Trebuie să treci prin ciur și prin dârmon. Și Comănescu își face o schemă: își scoate din minte toți jandarmii și protestatarii și bătăușii. Și toarnă și toarnă în lucrări. Pune culoare, din ce în ce mai multă culoare și mai puțin desen. Revoluția aproape că nu se mai vede și nimic nu mai are sens pentru nimeni.

Ordef Mezanplas Harneala -1

El încearcă să-și scoată arta din galerie și revoluția din minte: dă jos lucrările de pe șasiu și transformă pânza pictată în mușama. Mușamaua o rulează și se duce cu ea în baruri și cârciumi. Vrea să afle dacă zgomotul și furia pe care el le simte nu s-au transformat pentru ceilalți în muzică de fundal. Le cere oamenilor să așeze peste pânza pictată mâncarea sau băutura, după caz. Să o pipăie și să o mototolească, să lase pe ea umori și unsori.

Ordef Mezanplas Harneala -2

Ca el la final să se elibereze și să-și pună arta fără remușcări pe perete. Oamenii înțeleg rapid că sunt supuși unui experiment artistic. Comănescu vrea să vadă cum se preling zemurile, cum se amestecă și cum se transformă pânza. Toată lumea mănâncă frumos și cu atenție. Cineva la bar șterge mușamaua cu drag, eliminând și singura pată neglijentă. Nu mai explic unde-i mezanplasul și cum e ordeful, dar v-ați prins care-i harneala.

Ordef Mezanplas Harneala -3

Revoluție

Text: Dan Popescu

Revoluție a fost un cuvînt auzit de mine pentru prima oară la televizor. Atunci, în 1989, eu aveam 15 ani, eram destul de citit pentru vîrsta mea și cuvinte periculoase ca “revoluție” sau „genocid” nu le citisem decît prin căteva cărți de istorie. Greșesc… de genocid n-am aflat decît prima oară cînd tata, aflat la Piatra Neamț să taie porcul, m-a sunat seara pe 20 decembrie. “Nu ieși afară că e genocid.” Ce dracu o fi asta, m-am gîndit și evident că am ieșit. Am asistat pe parcursul a 5 zile la tot soiul de scene-șoc care mi-au deschis ochii și mi-au trezit simțirile. Ceva s-a schimbat atunci, am resimțit totul ca pe o deșteptare dintr-un somn în ritm de fanfară. Totul părea ireal, pentru că … era ireal. Momentul acela a fost unic, cine l-a trăit în acele coordonate are un stigmat pe viață. Retrospectiv mă gîndesc că el a marcat o generație și din punct de vedere istoric este un eveniment unic, irepetabil, și care, în ceva timp, va deveni ermetic și de neînțeles. Să mă explic. A fost o revoluție televizată. Dacă am analiza evenimentul respectiv ca pe un fenomen media ne putem da seama că a fost ceva de neegalat. Mai întîi a avut parte de “full audience”, cu toții ne uitam la televizor și nu în felul în care ne uităm acum. Sensibilitatea era proaspătă, nu fuseserăm prea expuși la televizor, anii 80 pe TV au fost plini de propaganda ceaușistă. Aveam două ore seara cu Ceaușescu și Mihaela pentru copii. Nu se instaurase încă sentimentul teatralității. Acum, de fiecare dată cînd deschidem televizorul, odată cu imaginea luminoasă, se trage cortina. Fiecare dintre noi știe că acolo se petrece un teatru, că e o regie, că manipularea este prezentă, că ceva se vinde sau cineva e pedepsit. În 1989 toate acestea nu existau, ce vedeai la televizor era realitatea și, mai mult decît atît, totul se schimba la modul radical și în timp real. O asemenea situație socială nu mai e cu putință acum cînd imaginile mișcate curg pe telefoane, reclamele sunt foc continuu iar socializarea directă de pe maidan a fost înlocuită cu jocuri în rețea sau conversații impersoanale pe Facebook. Momentul acela din decembrie 89 parcă a fost conceput de un mare dramaturg antic. Pe lîngă absența sentimentului de teatralitate și audiența totală lupta se dădea pentru libertate. Îmi aduc aminte, cu jenă, că și eu am urlat cu pumnul ridicat în sus “Libertate!”, că strigătul acela era o descărcare orgasmică, vinovată și excitantă în același timp. Toată experiența aceea s-a terminat cu un snuff movie. La sfîrșit l-am omorît pe Ceaușescu, aproape live, și cu toții am dănțuit ca niște draci, chiuind de fericire. Îmi amintesc că-mi spuneam că dacă aș fi avut un pistol, și era în fața mea, l-aș fi executat fără drept de apel. Mi-e foarte jenă de asta acum. Să rezumăm: ne-am revoltat, ne-am uitat cu toții la televizor cum se schimba realitatea în direct, am urlat și cîntat în piețe, am văzut cum mor oameni, l-am prins și judecat sumar pe Ceaușescu după care l-am executat în grabă, am exultat, ne-am îmbătat, după care, de Crăciun a început să ningă. Așa ne-am cucerit libertatea. Iar cei care l-au omorît pe dictator au fost în mare parte decrețeii. A fost un paricid eliberator. Nu cred că un astfel de performance colectiv mai e cu putință undeva pe glob acum. Ne-am dezvrăjit, suntem vaccinați, am văzut prea multe și nu mai credem în multe. Azi revoluția a devenit loviluție, descărcările energetice colective se fac după ora 18, în Piața … Revoluției fără risc, fără singe și sunt cool.

 

cpmanescu 1

Nicolae Comănescu era în armată de Revoluție. A trecut prin momente tensionate și efectele acelui mare performance colectiv el le-a trait din plin. Totul derivă de acolo, temperamentul artistic neîmblînzit, fronda artistică de la sfîrșitul anilor 90 în grupul Rostopasca și tot ce a urmat după anii 2000. Nevoia de șoc artistic e un fir roșu, un cîntar al reușitei în artă. În expoziția de față Nicolae ne face graficul plastic al posibilității unei lupte sociale. Pe mai multe fețe de masă el a pictat variante ale luptelor de stradă în care forțele de ordine pun ordine iar forțele haotice ale străzii introduc haos. Lupta nu e însă între ordine și haos, liniile sunt neclare, totul e inform și pictat cu scurgeri cromatice ce trimit mai degrabă la idea de acuplație și schimb de substanță decît la sentimentul că două blocuri distincte se înfruntă. Cele două forțe se opun însă se influențează mai mult decît intră în coliziune. E ca un dans energetic difuz, o mare luptă cosmică ce creează lumea formelor. Nimic nu-i clar pentru că lupta nu mai e așa clară precum era în 89. Acum putem privi spectacolul, el ne-a devenit confuz însă extrem de familiar. Atît de familiar încît atunci cînd lucrările sunt folosite ca fețe de masă, lumea continua consumul, e fericită, manîncă fără scrupule, le integrează cu grație și naturalețe în habitusurile cotidiene ale consumului. Revoluția nu mai poate fi televizată pentru că a învins. A devenit dans social, consum popular și fapt istoric valorificat comercial. Hasta la siempre!

Ordef Mezanplas Harneala -5

* Fb event

Sari la conținut