Cutia cu articole

Like, unlike. Frank Gehry la Paris

Text: Ștefan Tuchilă, Mihai Duțescu, Ștefan Ghenciulescu
Foto: Ștefan Tuchilă

Intro

Starhitectura e puțin prezentă în Zeppelin, poate pe nedrept. Pentru că, deși supraexpusă și promovată mai tot timpul complet necritic, ea e totuși varianta contemporană a marilor monumente ale timpurilor trecute. Iar, urmând un argument mai vechi de-al lui Gehry, întotdeauna a existat o arhitectură mare, scumpă, spectaculoasă, care astăzi reprezină mai puțin intențiile clienților de atunci cât un set de valori culturale unanim acceptate. Ce-i drept, principii și împărații au fost înlocuiți de autocrați, state sau regiuni democratice, primării și corporații, iar speranța legată de brandul autorului și de spectacolul cu livrare garantată mai mare ca niciodată. Nu mai discutăm aici orgoliul nemăsurat de-a te considera pe tine însuți creator de viitoare monumente.

Însă, în ipostazele sale mai fericite, starhitectura poate împinge profesia înainte. Poate testa la maximum posibilități tehnologice, invenția spațială, poate contribui la identitatea unui loc și poate fi suport al unui proiect de (re)lansare economică.

Iată însă că efectul Guggenheim nu prea s-a repetat nicăieri, în schimb acest tip de proiecte a invadat întreaga lume, într-o competiție a excesului. Brandul și marketingul devin mult mai importante decât conținutul  și ajung cumva să-l înlocuiască. În plină criză, când, în Europa cel puțin, autoritățile nu mai au bani de nimic, iar tentația de-a accepta orice, atâta vreme cât plătește altcineva, devine imensă.
Este și cazul Fundației Vuitton, la un moment dat împotmolită în proteste și avize și salvată printr-un act special al Parlamentului. Rămâne de văzut dacă a meritat.

02_b_k3_2418*Clădirea Fundației, fotografiată de pe Arcul de Triumf

Până atunci nu putem, de fapt, vorbi decât despre clădire și, pornind de la ea, despre Gehry.
Vă propunem două texte:

  • Un reportaj al lui Ștefan Tuchilă despre arhitectura ca reclamă, decorativism, despre discrepanța între imagine și spațiul efectiv și despre context.
  • O pledoarie pentru Gehry, scrisă de  Mihai Duțescu, pentru care  Gehry e (în continuare) un monstru sacru ce se situează dincolo de grilele convenţionale de evaluare. (S.G)

 

98%

Text, fotografii: Ştefan Tuchilă

Frank Owen Gehry este probabil unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi ai momentului, făcând parte dintr-o categorie numită (peiorativ sau nu) „starchitects”. Alături de nume precum Zaha Hadid, Rem Koolhaas, Jean Nouvel sau Santiago Calatrava, Gehry a transformat actul arhitectural într-un brand de marketing, producând obiecte variabil-identice pentru diverşi clienţi pe întreg mapamondul. Alături de aceleaşi nume, arhitectul american s-a implicat masiv în montajele financiare ale operelor lui, integrând conceptul de „produs financiare” în concepţia arhitecturală.

Critica muncii lui a devenit o meserie în sine, Gehry reprezentând cumva echivalentul în arhitectură a unor artişti precum Damien Hirst şi Jeff Koons. Astfel, i se reproşează în mod constant formalismul zdrobitor de care dă dovadă în majoritatea clădirilor pe care le construieşte, cât şi de mercantilitatea gesturilor sale, privite ca o formă extremă de speculă financiară în domeniul artistic.

Având în vedere cele de mai sus, nu este de mirare că, atunci când Bernard Arnault, patronul LVMH (grup care deţine printre alte mărci de lux şi numele Louis Vuitton), a căutat un arhitect pentru fundaţia plănuită pentru capitala Franţei, Frank Gehry a fost prima alegere. După un şantier foarte lung, clădirea a fost deschisă în octombrie 2014.

03_ab_k3_2159*De departe, un obiect sculptural

Promovat de o presă mult prea entuziastă drept „monument înainte de a fi realizat”, Fundaţia L.V. deţine tot ce îi trebuie unei astfel de operaţii: o arhitectură spectaculoasă realizată de un arhitect faimos şi un buget imens (depășind lejer o jumătate de miliard de euro). Astfel, dacă aţi trecut recent prin Paris, e imposibil să fi ratat omniprezentul afiş publicitar cu „nava de sticlă” ce pluteşte într-un spaţiu verde infinit, o imagine metaforică pentru clădirea arhitectului american: un obiect arhitectural paraşutat într-una dintre cele mai bogate şi chic zone din Paris, lângă Jardin d’Aclimatation (Grădina de Aclimatizare) şi Pădurea Boulogne.

04_b_k3_1915*Image din Jardin D’Acclimatation

Arta
A spune că această clădire este o fundaţie dedicată artei, născută dintr-un acces de generozitate altruistică a uneia dintre cele mai importante firme din Franţa, este o greşeală enormă. Fundaţia L.V. promovează în primul rând marca al cărei nume îl poartă şi o reprezintă într-un mod direct şi fără nici o subtilitate, urmând perfect filosofia designului Louis Vuitton: lux şi extravaganţă, uneori la limita bunului gust.

01_alternativa_k3_2332*branding

O viziune îngrijorătoare în Franţa, unde instituţiile culturale integrează întotdeauna valori precum pedagogia şi educaţia culturală în afară de pura expunere a unor opere. Dar speranţa există încă, Fundaţia Cartier şi programul său cultural bogat fiind un exemplu bun.

Arhitectura
Una dintre criticile aduse în mod constant operei lui Gehry este că repetă acelaşi proces creativ pentru aproape orice clădire construită în ultimii douăzeci de ani.

În cazul L.V. o face de două ori. Clădirea este compusă dintr-o succesiune de faţade: prima, care protejează şi închide spaţiile interioare, este realizată din piatră şi în mare parte opacă. A doua faţadă este din sticlă, susţinută de o structură foarte complicată din oţel şi lemn.

_k3_1617

În caz că vă întrebaţi dacă o faţadă din patru materiale distincte poate arăta coerent, răspunsul este „nu, dar finisajele sunt frumoase”.
Gehry a realizat aici în sticlă ceea ce era obişnuit să facă cu metalul (şi nu i-a reuşit niciodată cu piatra sau cărămida, a se vedea eşecul total al Fundaţiei Americane, construită tot în Paris). Rezultatul este impresionant vizual, Gehry reuşeşte să-și transpună viziunea plastică în sticlă, un material cu mult mai inflexibil decât titanul sau oţelul. Această piele vitrată, atuul principal al clădirii, este şi principala ei problemă, pentru că, în esenţă, nu foloseşte absolut la nimic, ci constituie o decoraţie foarte scumpă care cadrează într-un mod foarte strict toate perspectivele din interiorul clădirii (punct pe care-l vom trata mai târziu).

09_a_k3_1497

„Petalele”, „sera”, „nava”, „pasărea din sticlă”: marketingul fundaţiei, presa, dar şi arhitecţii se concentrează asupra faţadei vitrate. Cifrele sunt impresionante: 13.500 mp de sticlă, realizați pe măsură într-un cuptor construit special pentru această operaţiune. Urmează structura extrem de complicată şi lucrările necesare pentru a evacua apa sau a alimenta cu electricitate diversele lămpi. Suma acestor elemente oferă o imagine foarte atrăgătoare de la distanţă, o suprafaţă deconstruităă, uşoară, chiar efemeră, care pluteşte în mijlocul unei păduri.

Problema însă apare când ne apropiem, întrucât se pare că toţi banii din lume nu pot învinge petru moment legiile fizicii. Structura care poartă sticla este departe de a fi efemeră şi este, din păcate, mult prea prezentă. Una dintre imaginile cele mai elocvente din acest punct de vedere este holul de intrare, un element considerat drept important şi crucial în percepţia unei clădiri, mai ales a unui muzeu.

06_alternativa_k3_1707*Holul de intrare este unul din multele spații reziduale ale clădirii

Din păcate Gehry ne aduce aminte aici din nou că munca lui se referă mai mult la decoraţie decât la arhitectură:  secvenţa de intrare este brutală şi directă, spaţiul este prost proporţionat şi se rezumă la un volum cubic cu o privelişte „impresionantă” către spatele structurii exterioare. Exteriorul este total obturat de multiplicarea grinzilor şi stâlpilor, lumina naturală aproape inexistentă, singurul spaţiu bine pus în valoare este magazinul Fundaţiei.

06_a_k3_1710

Restaurantul se ascunde în spatele unei structuri ce seamănă cu un rest de faţadă, iar câteva genţi LV, paralelipipedice decorate de celebra siglă, sunt expuse precum opere de artă.

Mai departe, spaţiile interioare sunt imposibil de înţeles şi în mare măsură par a fi alcătuite în urma eliminării sălilor de expoziţie din volumul sculptural. În principiu muzeul ar trebui să ofere un circuit arhitectural care culminează cu secvenţa de terase pe acoperiş, promisă ca o încununare a vizitei arhitecturale. Realitatea e puţin mai complexă: după ce te pierzi de 2-3 ori, vei decide să iei liftul sau scările de urgenţă care duc pe acoperiş, unde vei descoperi ceea ce trebuia să fie o „panoramă fantastică asupra Parisului”.

_k3_1803

De-a lungul vizitei impresia iniţială este confirmată: tot ce nu ţine de spectacolul exterior al faţadei este secundar şi rezidual: scări, holuri, circulaţii reprezintă „ceea ce a mai rămas”. Un singur lucru primează în această sculptură: plastica faţadei.

07_a_k3_1714

 

Context
După cum ne puteam aştepta, raportul cu contextul este inexistent, dar acest lucru nu este o problemă pentru Gehry, adept fervent al curentului „fuck the context”. Pentru Fundaţia L.V ni se promite însă ceva mai mult: clădirea nu încearcă să creeze o relaţie cu contextul sau imediat, ci ţinteşte mult mai departe, promiţând o vizită inedită a panoramei Parisului, printr-o serie de terase suprapuse, legate prin circulaţii. Gehry promite o deconstrucţie vizuală a Parisului, un apropo subtil la începuturile carierei lui şi la teoriile deconstructiviste.

08_b_k3_1558

Şi probabil că promenada ar fi fost reuşită, dacă „pasărea de sticlă” nu ar fi blocat o mare parte din perspective. Multitudinea de grinzi, stâlpi şi coloane pluviale reuşesc să „descompună” foarte eficient peisajul, dar plimbarea care ar fi trebuit să se desfăşoare pe fondul unui skyline parizian se transformă într-o vizită egocentrică a structurii faţadei clădirii.

10_a_k3_1798*”Nava” din sticla obturează priveliștea de pe terase

Efectul este amplificat de faptul că sticla a fost serigrafiată, pentru a putea oferi imaginea efemeră dorită şi a ascunde din afară efortul structural. Prin complementaritate, din interior vei vedea doar structura. Cert, tehnologia utilizată şi materialele sunt impresionante, dar probabil încă o dovadă că spaţiul şi arhitectura constituite inteligent contează mai puţin, şi forma este cu mult mai importantă decât fondul.

_k3_1837

Tot relativ la context, o paralelă care apare în mod regulat este cea cu Bilbao. Să fim clari: arondismentul 16 din Paris nu este Bilbao, deoarece nu poţi compara un ghetou de bogaţi cu un oraş industrial în decădere. Guggenheim Bilbao a constituit probabil cea mai inteligentă lucrare a lui Gehry, mai mult decât o simplă clădire, un simbol care a energizat şi relansat un oraş întreg.

L.V. este, de asemenea, un simbol: o marcă vânzând genţi şi curele unei minorităţi foarte norocoase. Implantarea nu este deloc întâmplătoare şi operaţiunea nu va salva sau dinamiza cartierul, inoportunându-i în cel mai rău caz pe locuitori, obişnuiţi cu liniştea unui cartier exclusivist.

A compara cele două clădiri este incoerent şi cinic, dar oferă o imagine reprezentativă pentru societatea noastră actuală şi mai ales pentru opera lui Gehry, a cărui activitate din ultimii ani se poate rezuma: vând obiecte celor care îşi permit să plătească. Guggenheim Bilbao marchează momentul în care Gehry a încetat să mai fie relevant pentru arhitectură şi a început să fie interesant ca un produs. Iar clădirea Fundaţiei din Paris este un exemplu perfect, pentru că nu serveşte unui scop, ci este scopul în sine.

05_a_k3_2280*În apropriere. Nu este clar dacă toate suprafețele de apă de la nivelul inferior vor face parte vreodată din circuitul vizitabil al clădirii

Fundaţia Louis Vuitton este o clădire imposibil de privit obiectiv, în mare parte din pricina subiectului şi autorului. Majoritatea oamenilor sunt impresionaţi, şi nu este greu, pentru că, precum un blockbuster american, clădirea te va lovi neîncetat cu efecte, materiale, reflexii şi lumini. Te va îneca în materiale luxoase şi spaţii complicate şi extravagante. Te va năuci atât de rău încât nu vei observa lipsa calităţilor spaţiale sau a unei coerenţe, orice fel de coerenţă. Şi, precum filmele americane amintite mai sus, va face tot posibilul să nu ai timpul să chestionezi legimitatea a ceea ce priveşti. Vei ieşi puţin năuc, probabil impresionat, dar poate și întrebându-te dacă această clădire nu face totuși parte din ceea ce autorul ei numea 98%*.

* “98% of what gets built today is shit” – Frank Owen Gehry, 23/10/14

 

De ce o să-l apăr întotdeauna pe Gehry
Text: Mihai Duțescu

Faptul că un autor ajunge să fie deopotrivă iubit/apreciat, dar şi detestat mie mi se pare semn bun. Au fost de-a lungul timpului destui avocaţi ai lui Gehry (cel mai clar îmi amintesc pledoaria lui Bruno Zevi din „Architettura. Concetti di una controstoria”), aşa că foarte probabil argumentele mele nu vor fi decât simple redundanţe. Cam ca tot ce construieşte Gehry, veţi spune. Da, de acord. Dar asta nu-l face mai puţin valoros.

În primul rând, eu l-am cunoscut personal pe Frank Gehry; am petrecut trei zile împreună cu el şi am fost foarte aproape să-i accept propunerea de a lucra în biroul lui, alături de alţi circa 300 de tineri cel puţin la fel de ambiţioşi ca şi mine la vremea aceea – în fine, o experienţă despre care o să povestesc pe larg altcândva. Deşi ştiam suficient de multe despre arhitectura lui, citisem şi văzusem pe viu câte ceva, după acele trei zile alături de el, lucrurile s-au sedimentat altfel. Gehry trece dincolo de codurile comune, în orice sens şi pe orice palier l-ai poziţiona: de la prezenţa umană şi până la business. Reuşeşte să se ocupe direct de toate părţile unui proiect, negociază contractele, controlează procesul de proiectare şi execuţie, călătoreşte foarte mult etc., lucruri pe care arhitecţii infinit mai puţin celebri nu le mai fac, pentru că au oameni care fac asta pentru ei, iar ei doar culeg laurii. De altfel Gehry a construit, cantitativ, mai mult decât toţi ceilalţi 10-15 star-architects la un loc, trecând prin toate stilurile posibile: dacă nu credeţi, căutaţi o monografie completă. Trebuie să aibă minimum 5 kg, începe prin anii ’50 cu zeci de pastişe după Wright, apoi urmează ani în şir cu Neutra, apoi Meier, Venturi, Graves etc. şi ajunge încet-încet la proto-deconstructivismul pe care mulţi i-l admiră şi azi şi după care încă tânjesc – un fel de primele albume Pink Floyd –, continuând apoi cu ceea ce, mai mult sau mai puţin, face în momentul de faţă de vreo 15 ani. Faptul că nouă ni se pare că se repetă e pentru că ştim foarte puţin despre ce a lucrat înainte să devină extrem de celebru.

A devenit aşadar extrem de celebru în momentul în care a întors spatele, subversiv, la lecţia (neo)modernismului clasic şi, în general, la regulile compoziţiei clasice, pe care însă le-a asimilat impecabil. De fapt asta face programatic de ceva timp: e suficient să ne uităm la modul complet cretin în care proporţionează ferestrele, de exemplu, atunci când foloseşte repetiţia elementului-fereastră ca o contrapondere la volumele care transcend geometriei clasice. Sau la detaliile butucănoase, la balustradele voit „cheap”, tipice arhitecturii comerciale, pe care le foloseşte. Asta, la fel, combinat cu elemente, detalii şi materiale care îi poartă semnătura şi care, dacă ar fi repetate de oricine altcineva, ar cădea în derizoriu.

De fapt cred că cel mai mult despre asta s-a vorbit atunci când s-a vorbit pozitiv despre Gehry: că a reuşit să ducă arhitectura într-un punct terminus, un „grad zero”, după care nu se mai poate enunţa nimic altceva, dacă rămâi în interiorul paradigmei deschise de el. Am auzit profesori respectabili de la Princeton care spuneau că arhitectura lui Gehry e profund umană, că spaţiile sunt perfect dimensionate, şi interioarele degajă o căldură aparte, dar, în afara faptului că nu sunt convins că e chiar aşa, nici măcar nu mi se pare că asta contează atât de mult când vrei să explici de ce Gehry e un monstru sacru în faţa căruia trebuie să facem toţi plecăciuni. El se situează dincolo de grilele convenţionale de evaluare. Este „beyond”, adică; deja nu mai contează „I like”/„I don’t like”, cum nu mai contează nici alte aspecte mai pragmatice, raportarea la context, costurile, tehnologia, procesul de execuţie etc. Nu poţi să mai judeci o lucrare de Gehry cu instrumentele cu care judeci, să zicem, lucrările oricărui mare arhitect european. Gehry e coca-cola (sunt sigur că asta s-a mai zis), adică poate fi nociv la o adică, dar cui îi pasă?

Nu în ultimul rând Gehry e un produs de succes al culturii pop a Americii, care, ca toate celelalte produse de genul ăsta (de la Michael Jackson sau Metallica la Charles Bukowski), reuşeşte să fie în acelaşi timp comercial şi cultură înaltă. Gehry nici nu are formaţie de arhitect, ci de istoric/teoretician de artă şi a consumat cam tot ce se putea consuma, începând cu Velasquez şi terminând cu droguri la petrecerile din California epocii beat, şi – foarte important – a făcut totul la timp. De fapt, chiar un pic înainte de toţi ceilalţi, cu un avans care, iată, s-a dovedit a fi esenţial.

Autori: , and