Text & foto: Ștefan Ghenciulescu
Nu despre deja celebra cruce–mamut cu luminițe care ni se pregătește la Universitate vreau să vorbesc aici. Aceasta nu e decât ultima dintr-o serie de acțiuni autoritare și pompoase cu care ne-au procopsit diferitele administrații în ultimii ani. Cartofi trași în țeapă, busturi grotești, voievozi monstruoși, alegorii greoaie…
Dincolo de lipsa de cultură artistică a comanditarului și de faptul că acesta se dispensează de orice sfat sau consultare publică, problema mi se pare că stă, ca în atâtea alte cazuri de tranziție, în nevoia de mare, de impozant: ca să aduci aminte sau pur și simplu să onorezi ceva bun și frumos, trebuie să exagerezi, să cauți grandoarea, dimensiunea, bogăția; dar și maxima vizibilitate. Trebuie să se vadă, să sară în ochi. Altfel nu își face treaba monumentul, se pare.
Mi-am adus aminte de asta și m-am enervat și mai tare de curând, când, datorită unei excursii la Berlin care avea un cu totul alt subiect (inițiativele urbane independente), am văzut cele mai recente evoluții ale arhitecturii memoriei din oraș. Berlinul e celebru și prin rețeaua imensă – și discretă – de intervenții comemorative – de la diferitele marcări ale Zidului la o fereastră în trotuar pe locul unde au fost arse cărțile la începutul regimului nazist sau la plăcuțele metalice din trotuare cu numele și adresele zecilor de mii de deportați în lagărele de concentrare.
În zona Bernauer Straße – una dintre cele mai reprezentative porțiuni ale Zidului – s-a lucrat timp de mai bine de 15 ani la un ansamblu memorial: porțiuni de zid păstrate, o biserică, un monument, un centru de informare, și – deocamdată, ca ultimă etapă – la un traseu urban dar și arheologic, cu găsirea, păstrarea și punerea în valoare a unor resturi și cu marcări discrete ale unor locuri și evenimente istorice. Printre altele, câteva alei aproape pierdute prin iarbă care marchează tunele ale poliției secrete Stasi, sau, dimpotrivă, tunele de evadare; sau o reconstituire simbolică a unei case de pe chiar linia zidului, din care, înainte de a fi demolată, familii despărțite se mai puteau vedea și vorbi – unii pe trotuarul din vest, ceilalți de la fereastra din est. Și așa mai departe, un ansamblu de gesturi minimale, precise și emoționante.
Acum, chiar nu am vrut să reiau eternul tip de articol ”ce rău e la noi, ce bine e la ei”. Fără a ne întoarce la Brâncuși, să ne amintim că, în anii 90, erau posibile și la noi asemenea gesturi. Să ne amintim, de pildă, Fântâna Numelor a lui Radu Mihăilescu la Timișoara, sau excepționalul Memorial de la Sighet al aceluiași arhitect. În loc să ne plângem de modul în care au evoluat lucrurile de atunci, poate ne putem agita ceva mai mult pentru a construi o alternativă. Sigur, o revoluție a modestiei, a monumentului apropiat, a autenticității nu se poate realize imediat; dar poate că, dacă tot ne ocupăm din ce în ce mai mulți de intervenții și activări urbane, n-ar strica să nu mai lăsăm toată treaba asta cu monumentele doar în seama autorităților; poate că putem declanșa sau influența intervenții cu caracter memorial în care locul, cu istoria și cu oamenii legați de el, să fie generator al proiectului și nu doar fundal pentru obiecte orgolioase.
Foto: Marcarea unui tunel de evadare de sub Zid, Bernauer Straße, Berlin
